PENTRU IUBITII MEI PRIETENI: COMEDIE FILOZOFICĂ ”CINA CU TÂMPITUL”

Reclame
Publicat în MAI ODIHNIŢI-VĂ..., VIDEO | Lasă un comentariu

EXPOZIŢIE DE PICTURĂ SAU KATY SINIŢA A PĂŞIT CU DREPTUL ÎN LUMEA FRUMOSULUI

La 28 mai 2018, spre sfârşitul zilei de muncă, la Biblioteca Centrală a BM “B.P. Hasdeu” din Chişinău a avut loc un eveniment cultural mai deosebit.

Este vorba despre  deschiderea expoziţiei personale de pictură şi fotografie “Clipa aici, visul urmează…” semnată de absolventa Liceului Teoretic”Gaudeamus” Katy Siniţa.

Evenimentul l-a avut pe post de moderator pe  domnul Alexandru Moraru, istoric, publicist, şef  seviciu la Biblioteca Centrală.

Cu  mesaj de felicitare adresat autoarei vernisajului a vorbit directorul general al Bibliotecii Municipale “B.P. Hasdeu”, dr. Mariana  Harjevschi, care a menţionat, că  una din opţiunile  bibliotecii este susţinerea şi încurajarea  tineretului studios  în domeniul ştiinţei şi creaţiei, a dezvoltării inspiraţiei  şi creativităţii.

Cu un cuvânt de înaltă apreciere a lucrărilor expuse a vorbit cunoscutul  pictor şi fotograf, laureat  a mai multe premii naţionale şi internaţionale, domnul Iurie Răileanu. Domnia sa a menţionat, că lucrările sunt bune, originale şi cuprind mai multe curente ale picturii. Pentru un începător, care se află la prima sa expoziţie din viaţă, atat fotografiile, cât şi pictura sunt foarte reuşite. În încheiere, maestru a felicitat-o pe Katy Siniţa cu succesul evident al “primului zbor” şi i-a urat multă inspiraţie.

Sigur că cel mai emoţionant cuvânt l-a avut mama protagonistei, doamna Elena Siniţa, şefa filialei “Maramureş”. Anume Dânsa a adus-o de mânuţă în lumea frumosului…anume Ea i-a cumpărat primul album, primele creioane colorate, acuarele etc. De la multe lucruri a renunţat doamna Elena, inclusiv viaţa personal, numai pentru a vedea fiicele împlinite…

Am spus fiicele, deoarece în afară de autoarea expoziţiei cu pricina, doamna Elena mai are o fiică mai mică, Constanţa, care de asemeni este un talent evident, doar muzical, cântă la flaut şi alte instrumente musicale. Apropo, împreună cu tânărul interpret Stelian Curcă, Constanţa Siniţa a interpretat două piese la flaut, împodobind evenimentul cu două pauze muzicale.

La eveniment au mai participat şi luat cuvânt: din partea Centrului Republican pentru Copii şi Tineret”Artico” doamna Svetlana Grădinaru; din partea Societăţii ştiinţifice” Omul şi Universul” domnul Trifan Miroliubov şi scriitoarea Galina Furdui; diriginta protagonistei de la Liceul Teoretic “Gaudeamus” doamna Marina Şendrea; din partea Centrului Media pentru Tineret (emisiunea “ABRAZIV”) doamna director Veronica Boboc; si un număr mare de colegi şi prieteni ai Katyei Siniţa, printre care Laura Sclifos, Victoria Manica, Cristina Afanasie ş.a. La final, nu ne rămâne decât să-i urăm  autoarei multă inspiratie şi noi succese!

Alexandru MORARU, moderatorul evenimentului

Publicat în FELICITĂRI, FOTOGRAFII, ISTORIA NOASTRĂ, MAI ODIHNIŢI-VĂ... | Lasă un comentariu

În Anul Centenar, nu se face nimic la nivel central aşa cum se cuvine pentru marcarea Marii Uniri

„Iertat să-mi fie, şi sper să nu fiu interpretat politic, dar nu am găsit, ca istoric, nici o iniţiativă cu adevărat semnificativă de politică externă a României de după 1989. Sigur, se spune că am aderat la NATO şi am intrat în Uniunea Europeană, dar aceasta nu era o politică românească, ci una globală”. (Ioan Scurtu)

Marea unire de la 1918 nu ocupă un loc semnificativ în manualele şcolare.

În România, în programa şcolară, nu mai există un obiect şcolar care se numeşte „Istoria românilor”. Această materie a fost scoasă din învăţământ de regimul democratic de după 1989, deşi acest obiect exista de la Legea învăţământului din timpul lui Cuza. Ca urmare, este evident că Marea Unire nu poate să ocupe un loc semnificativ în manualele şcolare. […] Opinia mea fermă este că manualele de istorie nu fac educaţie patriotică şi nici pregătire ştiinţifică elevilor din România de astăzi. În Anul Centenar, nu se doreşte marcarea Marii Uniri aşa cum se cuvine […] în afară de nişte declaraţii, nu există susţinere materială pentru organizarea de acţiuni în acest sens.

Problema esenţială este că la nivel central, la nivel de Preşedinţie, la nivel de Guvern, la nivel de Parlament nu se face nimic. Doar nişte vorbe, nişte declaraţii, dar fără o susţinere materială. […] Opinia mea clară este că de la nivel central nu se doreşte marcarea aşa cum se cuvine a Centenarului. Şi am găsit o explicaţie: de vreme ce preşedintele U.D.M.R. a zis că nu are ce sărbători la 1 decembrie, partidul aflat la guvernare, având nevoie de voturile U.D.M.R., a considerat că nici el nu are ce sărbători la 1 decembrie. Sigur, în preajma evenimentului, o să se organizeze o şedinţă a Parlamentului, o să-şi dea decoraţii reciproc, medalii, poate vor avea loc nişte serbări câmpeneşti sau mai ştiu eu de care, dar este clar că nu va rămâne nimic semnificativ realizat de actualii guvernanţi la Centenarul Marii Uniri”, a adăugat Scurtu.

Contextul istoric în care s-a realizat Marea Unire este unul complex şi ţine atât de evoluţiile la nivel european – era în plină desfăşurare Primul Război Mondial, care la vremea respectivă se numea Marele Război – apoi din zona sud-est europeană şi mai ales est europeană, cu evenimentele din Rusia. În al treilea rând, de situaţia internă, unde – după victoriile obţinute în vara anului 1917, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, prin Decretul asupra păcii, din noiembrie 1917 – România a fost nevoită să meargă pe linia armistiţiului şi apoi a păcii separate. S-a ajuns la chemarea la Guvern a lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator, care rămăsese în teritoriul ocupat de germani, austro-ungari, turci şi bulgari. El a fost cel care a negociat şi a semnat, în aprilie 1918, pacea cu Puterile Centrale, o pace impusă, care n-a fost ratificată de regele Ferdinand şi ca urmare, potrivit Constituţiei României, nu a avut o valoare juridică.

Alexandru Marghiloman a fost un nedreptăţit al istoriei, cum spuneţi dumneavoastră, atât înainte de 1944, cât şi după, iar reabilitarea lui s-a produs abia în urmă cu doi-trei ani şi mai ales în acest an. Aceasta pentru că, rămânând în teritoriul ocupat, a fost socotit colaboraţionist de cei care s-au retras la Iaşi şi au continuat să creadă în victoria Antantei. Unii l-au considerat trădător. Iorga însuşi, care, sigur, e un mare istoric, nu a ezitat să-i aplice un asemenea calificativ. După 1944-1945, Marghiloman a devenit indezirabil pentru că a avut un rol foarte important în unirea Basarabiei cu România. Şi cum Basarabia era socotită de sovietici ca fiind teritoriul lor, este lesne de înţeles că Marghiloman era „un expansionist, expresia imperialismului, sluga Germaniei şi a Austro-Ungariei”.

Abia în ultima vreme el a putut să apară în prim-plan, pentru că, acesta este adevărul adevărat, a fost prezent la Chişinău în ziua în care s-a votat unirea Basarabiei cu România. Acolo a rostit un discurs, declarând că guvernul român îmbrăţişează ideea unirii şi acceptă condiţiile pe care Sfatul Ţării intenţionează să le adopte; după care s-a retras. Sfatul Ţării a putut să delibereze în tihnă, a votat, după cum bine se ştie, cu o covârşitoare majoritate pentru unire. Au fost doar câteva voturi împotrivă, aparţinând unor minorităţi, dar trebuie să spun că şi din rândul acestora au fost unii care au votat pentru. S-au abţinut destul de mulţi, tot din rândul minorităţilor, argumentând că nu aveau mandat de a vota unirea, pentru că atunci când ei au fost aleşi în Sfatul Ţării nu se ridicase problema unirii Basarabiei cu România şi ca atare nu putuseră să primească un asemenea mandat.

După vot, Marghiloman a fost invitat în sala unde se afla Sfatul Ţării şi a rostit un discurs foarte frumos în care a arătat că Basarabia va putea să se dezvolte în cadrul României, basarabenii realizându-şi, prin acel act din 27 martie 1918, idealul pentru care cei mai mulţi fii ai săi au luptat. Tot Marghiloman a fost cel care, întorcându-se la Iaşi, a propus regelui, în calitate de şef al Guvernului, Decretul lege de ratificare a Unirii Basarabiei cu România şi decretul prin care doi reprezentanţi ai Basarabiei intrau în Guvernul României. Astfel, încă din momentul unirii, Basarabia a devenit parte a satului român şi a participat efectiv la conducerea acestuia.

Voinţa de unire a Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat în desăvârşirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918

Când, în august 1916, România a intrat în război, alături de Antanta – din care făcea parte şi Rusia, alături de Franţa, Marea Britanie, Italia – evident că Basarabia era sacrificată. Nu se punea problema eliberării Basarabiei, pentru că Imperiul Rus stăpânea acest teritoriu şi România era aliată cu acest stat. A urmat o lecţie a istoriei: Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a unit cu România. Sigur că şi datorită contextului internaţional, mai ales ca urmare a Revoluţiei ruse, care a lansat, încă din martie 1917, ideea autodeterminării naţionale pe baza căreia popoarele anexate de Imperiul Rus şi-au proclamat autonomia şi apoi independenţa. Este vorba despre Finlanda Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi, evident, Basarabia.

După Revoluţia din octombrie 1917, problema autodeterminării a căpătat o turnură cu totul nouă. Lenin a lansat ideea, a semnat decretul asupra păcii şi cel privind autodeterminarea popoarelor din Rusia până la despărţirea de statul existent. Dar, după scurt timp, el a considerat că autodeterminarea nu trebuia să ducă la desprinderea de statul rus şi a folosit o expresie: „libertatea divorţului nu înseamnă neapărat dreptul la divorţ”. S-a procedat astfel într-o manieră specifică bolşevismului: pe lângă guvernele naţionale s-au creat structuri bolşevice din oameni care au putut să fie racolaţi. În sprijinul acestora a venit Armata Roşie şi în felul acesta s-au constituit guverne paralele, urmărind, de fapt, să anexeze teritoriile care îşi proclamaseră autonomia sau independenţa la Rusia bolşevică.

În Basarabia s-a încercat acelaşi sistem, numai că nu a reuşit pentru că, la solicitarea Sfatului Ţării, armata română a intrat în Basarabia şi a asigurat realizarea dezideratelor moldovenilor: proclamarea independenţei la 24 ianuarie 1918 şi apoi a unirii la 27 martie 1918. Au fost, în 1918-1920, mai multe încercări de a anexa Basarabia la Rusia bolşevică. A avut loc intervenţia energică a armatei române, s-au înregistrat mulţi morţi, inclusiv un general român – Stan Poetaş – a căzut în lupta pentru asigurarea libertăţii basarabenilor şi realizarea voinţei lor de a se integra în cadrul statului român.

În octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, semnat de România pe de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia de cealaltă parte, s-a confirmat unirea Basarabiei cu România. Basarabia, cea care părea abandonată în 1916, a fost prima provincie istorică unită cu România şi, într-un fel, modelul aplicat de basarabeni s-a pus în practică şi în cazul bucovinenilor şi ardelenilor. Prin structuri alese, reprezentative, în cazul Bucovinei – Congresul General, în cazul Transilvaniei – Adunarea Naţională, s-a hotărât Unirea provinciilor respective cu Patria Mamă.

Unirea Basarabiei cu România a constituit o lecţie a istoriei la modul general. Pe de-o parte a fost acest exemplu pe care l-au dat basarabenii şi care a fost aplicat de bucovineni şi de ardeleni, iar pe de altă parte este vorba despre faptul că românii au realizat Marea Unire prin vot, decis de organisme reprezentative, alese în chip democratic.
Nu se poate spune că România a anexat aceste teritorii – cum s-a susţinut în istoriografia sovietică şi în bună parte se susţine şi astăzi în istoriografia rusă, şi culmea este că şi într-o anumită parte a istoriografiei din Republica Moldova – că armata regală română ar fi anexat Basarabia, când în realitate există decizia Sfatului Ţării, care s-a exprimat în chip liber.

Unele voci afirmă că aceasta o consfinţire a dorinţei românilor de a trăi uniţi într-un singur stat ar fi fost rezultanta unei conjuncturi istorice. Mulţi vorbesc pentru că nu ştiu sau pentru că au un anume interes să facă asemenea afirmaţii. În Basarabia a fost o situaţie oarecum specifică şi interesantă. Regimul Ţarist a desfăşurat o campanie foarte dură de rusificare: a exclus şi interzis limba română din şcoli, din biserică, din presă, din orice manifestare publică şi a impus limba rusă. Funcţionarii administrativi erau aduşi din Imperiul Rus şi foarte puţini dintre ei erau moldoveni, dintre cei care îşi însuşiseră limba rusă şi pactizaseră, ca să spun aşa, cu Imperiul Rus.

Această politică de rusificare nu a afectat în mod substanţial ţărănimea, pentru că […] aceasta era, în covârşitoarea ei majoritate – 95%, analfabetă şi ca atare n-a putut să fie rusificată prin şcoală. Ea a trăit în cadrele tradiţionale: şi-a păstrat limba, şi-a păstrat religia, şi-a păstrat obiceiurile, şi-a păstrat toate formele de existenţă de dinainte de unire. Şi când, în primăvara anului 1917, ca urmare a evenimentelor din Rusia, a avut posibilitatea să se manifeste, aceasta s-a exprimat plenar.

Să vă dau un exemplu. Unul dintre intelectualii importanţi ai Basarabiei – Ion Inculeţ, care făcuse studii la Sankt Petersburg, era profesor de liceu acolo, intrase în politică după evenimentele din martie 1917, fusese ales membru în Consiliul Municipal al Capitalei Rusiei – a fost trimis de Guvernul provizoriu în Basarabia ca să promoveze Revoluţia rusă şi în acest teritoriu. Când a ajuns în Basarabia, a găsit o stare de spirit – generată în principal de ţărănime, aşa cum am spus – care l-a determinat să se ataşeze acestei mişcări unioniste. El avea să fie ales preşedintele Sfatului Ţării şi sub conducerea sa a fost decisă unirea Basarabiei cu România.

Iată deci cum ceea ce părea ca fiind un bun câştigat pentru Rusia prin politica sa de a ţine populaţia în ignoranţă, a constituit, de fapt, o pierdere uriaşă, pentru că spiritul naţional s-a păstrat tocmai prin această ţărănime. Asta apropo de ce spun unii, că basarabenii erau analfabeţi şi ca atare nu ştiau pe ce lume trăiesc, că doar vreo câţiva intelectuali au hotărât să se ataşeze României, când în realitate ţăranii ar fi stat la coarnele plugului şi şi-ar fi văzut de viaţa lor de zi cu zi. Nu este deloc adevărat. Dovada cea mai clară este limba română, o limbă unitară pe întreg spaţiul unde românii sunt majoritari. Limba română nu are dialecte, cum au multe alte limbi şi asta sigur că îi uimeşte pe unii, dar noi trebuie să luăm în calcul realitatea.

Şi v-aş mai da un exemplu. Este cunoscut faptul că Badea Cârţan, un ţăran din Cârţişoara, din Ardeal, a devenit unul din cei mai activi oameni care transportau cărţi în limba română din Regat în Transilvania, unde, de asemenea, se promova o politică de distrugere a identităţii naţionale, în cazul acesta de maghiarizare. Şi când vameşii unguri l-au oprit la un moment dat zicând că acolo este graniţa, el a avut această replică: „Cine-a mai văzut graniţă în interiorul unei ţări?” Deci, pentru el, ţara era întreagă, chiar dacă se stabiliseră nişte hotare, în cazul acesta cu Transilvania, în alte cazuri cu Bucovina sau cu Basarabia. Românii au simţit întotdeauna că sunt români, indiferent unde locuiau. Şi vorbesc de marea masă a românilor, nu doar de câţiva intelectuali care, prin studii ulterioare, ar fi ajuns la concluzia că ar exista un popor român. Poporul român a existat prin el însuşi.

După încheierea războiului, evident că a trebuit să se încheie pacea. Şi pacea a fost iscălită la Versailles, localitate lângă Paris. Principalul tratat, cel cu Germania, s-a semnat în Sala Oglinzilor, în ziua de 28 iunie 1919, acest tratat purtând şi semnătura lui Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri al României. Brătianu – documentele vorbesc – a fost mai curând întristat la semnarea acestui tratat. Unul dintre colaboratorii săi, Alexandru Lapedatu, membru al delegaţiei României la Conferinţa păcii de la Paris, s-a aflat alături de Brătianu în momentul în care, după semnarea tratatului, toţi şefii de delegaţii şi ceilalţi membri au ieşit pe terasă şi au admirat cum se trăgeau 21 de salve de tun pentru a anunţa victoria deplină a Antantei asupra Puterilor Centrale şi, îndeosebi, asupra Germaniei. Atunci Brătianu a avut aceste cuvinte: „Nu poate să fie îngenunchiat în acest fel un popor de 80 de milioane. Prevăd că va izbucni din nou un război”. Şi, într-adevăr, după cum binese ştie, după 20 de ani a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial.Pentru România, Tratatul de la Versailles avea o importanţă deosebită pentru că, pe de-o parte se anula Tratatul de la Buftea-Bucureşti, din aprilie 1918, Germania era obligată să plătească despăgubiri de război României pentru jaful practicat în teritoriul ocupat, pentru emiterea de lei fără acoperire care au fost puşi în circulaţie şi în felul acesta s-a devalizat o bună parte din avuţia naţională. Pe de altă parte, Germania se obliga să recunoască graniţele care vor fi stabilite prin celelalte tratate.

A urmat Tratatul cu Austria şi, sigur, cel mai important pentru noi şi mai ales cel mai comentat – Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Vreau să fac aici o precizare: istoricii maghiari şi astăzi susţin că România a căpătat Transilvania prin Tratatul de la Trianon. Dar nu numai ei. Am fost zilele trecute la Sfântu Gheorghe şi la hotelul unde am stat era un pliant de prezentare în care se scria că Transilvania a fost anexată de România la 4 iunie 1920. Precizez că, la fel ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei, şi în situaţia Transilvaniei, după ce regele a ratificat actul de unire, a numit prin decret distinct trei reprezentanţi ai Transilvaniei în Guvernul României. Şi, ca urmare, din decembrie 1918, Transilvania era parte integrantă a României. În noiembrie 1919 au avut loc alegeri parlamentare în urma cărora, la 1 decembrie 1919, deci la exact un an de la Unire, în fruntea Guvernului României a fost numit un ardelean, Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al Partidului Naţional Român. Şi atunci cum Marile Puteri au dat României Transilvania la 4 iunie 1920, când la 1 decembrie 1919 primul ministru al României era un ardelean? Este un nonsens. Propaganda este propagandă şi îşi are rolul ei. Noi discutăm însă din punctul de vedere al adevărului istoric, nu al propagandei.

Cu prilejul discutării Tratatului cu Austria, Marile Puteri au hotărât ca statele succesoare să semneze, pe lângă acest tratat, şi un altul, zis al minorităţilor, prin care să se oblige să acorde drepturi egale pentru minorităţile care intrau în statele respective. Ion I.C. Brătianu, şeful delegaţiei române, a arătat că România acordase depline drepturi minorităţilor naţionale. În primul rând pentru că, odată cu semnarea decretelor de unire, membrii minorităţilor naţionale au devenit şi ei cetăţeni români. Deci, în mod automat, toţi locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au devenit toţi cetăţeni români, bucurându-se de aceleaşi drepturi şi libertăţi cu cei din vechiul Regat.

Problema a fost pentru evreii din vechiul Regat, pentru că exista, încă după Războiul de Independenţă, acea prevedere privind acordarea drepturilor politice pentru evrei, iar Parlamentul României a hotărât să le acorde drepturi individuale. Deci, fiecare să solicite şi pe baza acestor cereri, discutate şi aprobate de Parlament, să se acorde dreptul de cetăţenie. În mai 1919 s-a adoptat un decret prin care şi evreii din vechiul Regat primeau cetăţenia română în bloc. Nu trebuiau să facă niciun fel de argumentaţie, să aducă acte sau să justifice. Locuitorii evrei din România care nu optau pentru o altă cetăţenie deveneau în mod automat cetăţeni români. Aşa încât pretenţiile Marilor Puteri de a se înscrie în Tratatul minorităţilor drepturi pentru minorităţile naţionale din România nu aveau obiect. Dar interesant este că Brătianu a spus: „Noi suntem de acord să semnăm acest tratat care, de fapt, dublează ceea ce noi am hotărât. Dar am dori, pentru că aici se discută despre egalitatea statelor, despre democraţie, despre Liga Naţiunilor, despre tot ce înseamnă organizarea lumii pe noi baze, ca aceste obligaţii să fie asumate de toate statele care fac parte din Liga Naţiunilor”. Franţa şi Marea Britanie aveau colonii, Statele Unite aveau afro-americani şi nu acceptau să acorde drepturi pentru minorităţile proprii, aşa cum pretindeau românilor şi atunci sigur că Brătianu era privit ca un individ care prea mult crede că România trebuie să fie egală cu Marile Puteri. De altfel, preşedintele american Woodrow Wilson i-a dat şi o replică lui Brătianu. A spus că înaintea conferinţei de pace fiecare ţară reprezintă forţa sa militară. Şi, evident, că forţa militară a României nu era egală cu a Franţei, Marii Britanii sau a Statelor Unite.

Încă din timpul războiului, regina Maria, profitând de faptul că era rudă cu ţarul Rusiei şi cu regele Marii Britanii, le scria mereu cerându-le ca aceste state să-şi respecte angajamentele luate prin Convenţia din 4 august 1916, pe baza căreia România a intrat în război, şi anume de a ajuta ţara noastră cu trupe – în cazul Rusiei şi Franţei, cu armament – în cazul Franţei şi Marii Britanii. Deci regina a fost un factor activ în susţinerea intereselor României. Apoi, după ce România a fost nevoită să meargă pe calea armistiţiului, regina a scris şi a stăruit în ideea că ţara sa a fost obligată să încheie un asemenea armistiţiu, că nu l-a acceptat de bunăvoie, că regele Ferdinand nu a semnat acest document şi ca atare el nu este recunoscut şi nu poate fi acceptat de Antanta.

A venit Unirea, spre marea satisfacţie a românilor, inclusiv a reginei Maria şi – cum se întâmplă în istorie şi evenimente fericite – chiar în ziua de 1 decembrie 1918, când regele Ferdinand şi regina Maria se întorceau din exilul de doi ani de la Iaşi, la Alba Iulia se vota unirea Transilvaniei cu România. La vremea respectivă spaţiul cel mai mare din Bucureşti era cel din faţa Universităţii, la statuia lui Mihai Viteazul. Acolo s-a ţinut o mare adunare la care s-a luat act de acest eveniment extraordinar. În însemnările ei zilnice, Regina Maria apreciază că a trăit cea mai fericită zi din viaţa ei.

Revenind la Conferinţa păcii, menţionez că a existat o iluzie a clasei politice româneşti, a regelui şi a reginei, a lui Brătianu îndeosebi, că România va fi tratată pe picior de egalitate cu statele din Antanta. Ori, aşa cum am spus, fiecare însemna cât era forţa lui militară şi ca atare România nu putea să fie socotit stat egal cum pretindea Brătianu. S-a creat o imagine negativă despre activitatea delegaţiei române la Paris şi un anume disconfort în dialogul dintre Brătianu şi liderii Conferinţei de Pace. În aceste circumstanţe, regina Maria a cerut permisiunea Guvernului, a regelui, să meargă la Paris să arate faţa frumoasă a României, adică chipul ei. Şi, într-adevăr, a fost primită de toţi liderii conferinţei, inclusiv de preşedintele Statelor Unite, a fost decorată, a fost primită în Academia de Arte Frumoase de la Paris. Regina a schimbat oarecum imaginea României, dar aceasta n-a putut să ducă la modificarea atitudinii generale faţă de România, care a trebuit să semneze Tratatul minorităţilor şi, în genere, să accepte deciziile Marilor Puteri.

Trebuie să subliniem că, în esenţă, acele hotărâri au fost corecte, mai ales clauzele teritoriale. Conferinţa Păcii de la Paris a confirmat actele de unire şi realizarea României Mari, a României Întregite.Fiind vorba de unirea unor teritorii care trăiseră sub regimuri diferite: rusesc în Basarabia, austriac în Bucovina, unguresc în Transilvania, urmările realizării Marii Uniri au fost complexe. Cu legislaţie diferită, cu şcoli organizate diferit, cu justiţie specifică. Trebuia să se realizeze o armonizare, o integrare a provinciilor unite în cadrul statului român. De aceea, până în aprilie 1920 au existat structuri autonome provizorii, care să realizeze această unificare. Au fost Directoratele din Basarabia, au fost Secretariatele de Serviciu din Bucovina, a fost Consiliul Dirigent din Transilvania. Repet, în Guvernul României erau reprezentanţi ai acestor provincii, dar structurile respective aveau această menire, de a contribui la armonizarea relaţiilor dintre provinciile istorice româneşti.

În primul rând, foarte importantă a fost reforma agrară. Populaţia României, fiind în majoritatea ei covârşitoare alcătuită din ţărani, preocuparea lor de bază era să obţină pământ, să aibă loc Reforma agrară. De aceea, s-a acţionat şi de la nivel central şi de la nivelul acestor structuri locale să se adopte legi pentru această reformă. Şi, până la urmă s-au votat legi distincte pentru Reforma agrară în Vechiul Regat, în Basarabia, în Bucovina, în Transilvania, prin care s-a realizat la vremea respectivă cea mai masivă mutaţie de proprietate arabilă din Europa, de la marii proprietari la micii proprietari, la ţărănime. Reforma agrară a fost un element esenţial de coeziune la nivel naţional.

În al doilea rând, a fost decizia de naţionalizare a întreprinderilor economice – industriale, comerciale, bancare. Naţionalizarea a însemnat preluarea acestor întreprinderi, care se aflaseră în proprietatea cetăţenilor aparţinând statelor învinse cu care România a fost în război, de către cetăţenii români. Nu era vorba de statul român. S-au emis acţiuni care au fost cumpărate de cetăţeni români, indiferent de etnie, în aşa fel încât consiliile de administraţie au devenit majoritar româneşti.

Un rol important l-a avut politica şcolară. S-a introdus limba română pe tot teritoriul românesc, inclusiv în şcolile ungureşti. Au fost şi alte măsuri prin care s-a realizat o unificare care, sigur, a necesitat mari eforturi. S-au înregistrat şi anumite greşeli privind maniera în care s-a înfăptuit acest obiectiv. De exemplu, în Transilvania funcţionarii etnici maghiari au refuzat să depună jurământul faţă de statul român. Şi atunci au fost înlocuiţi, pentru că trebuiau să fie cetăţeni loiali statului român. În Basarabia nu existau specialişti – jurişti, profesori etc. – şi atunci aceştia au fost aduşi din Regat. Unii dintre ei s-au purtat abuziv, fapt care a fost speculat de propaganda sovietică. Per total însă, lucrurile au mers într-o direcţie pozitivă. În România nu a existat o mişcare separatistă, secesionistă, cum s-a înregistrat în Cehoslovacia, sau în Iugoslavia. Cum bine ştim, în 1939 – 1941 aceste state s-au dezagregat. Sigur, şi cu presiuni din afară, dar şi pentru că au existat acele mişcări secesioniste în interiorul statelor respective.

În anii de după Marea Unire şi până la Al Doilea Război Mondial, România a fost o putere regională. A fost una dintre iniţiatoarele unor tratate care să aibă la bază statutul Societăţii Naţiunilor. A încheiat în martie 1921 tratatul cu Polonia, apoi, tot în 1921, până în iunie, tratatul cu Cehoslovacia şi cu Iugoslavia prin care s-a înfiinţat Mica Înţelegere. În 1934, în februarie, s-a creat Înţelegerea Balcanică (România, Grecia, Turcia, Iugoslavia). Ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu, a fost ales de două ori, în 1930 şi 1931, preşedintele Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. Glasul României era ascultat, ţara noastră era o prezenţă foarte semnificativă pe plan european. Aceasta şi pentru că, în perioada interbelică, a avut loc o dezvoltare economică, o creştere a rolului ştiinţei şi culturii. Personalităţile româneşti erau apreciate pe plan internaţional. Iar toate acestea au contribuit la creşterea prestigiului ţării şi, într-adevăr, România era recunoscută ca o putere regională şi chiar europeană.

Astăzi e mai complicat. Iertat să-mi fie, şi sper să nu fiu interpretat politic, dar nu am găsit, ca istoric, nici o iniţiativă cu adevărat semnificativă de politică externă a României de după 1989. Sigur, se spune că am aderat la N.A.T.O. şi am intrat în Uniunea Europeană, dar aceasta nu era o politică românească, ci una globală, prin care statele care au făcut parte din Tratatul de la Varşovia au aderat la N.A.T.O., iar cele care erau membre în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) au intrat în Uniunea Europeană. Acesta a fost o caracteristică a politicii europene şi mondiale la care s-a asociat şi România.

Referindu-mă la iniţiativa Cooperării Economice a Mării Negre, afost o reuniune la Bucureşti, la care cele două mari puteri – Rusia şi Turcia – nu au participat. Ideea a fost bună, dar nu a fost susţinută printr-o politică coerentă, astfel că nu s-a putut realiza ceva semnificativ. Eu am fost, destul de multă vreme, din 2004 până în 2012, preşedinte din partea României în Comisia pentru Tezaur. În condiţiile în care relaţiile dintre România şi Rusia au cunoscut o deteriorare continuă, era greu de presupus că această comisie ar putea să obţină un succes şi Rusia să ne înapoieze tezaurul. Aşa încât eu am renunţat la a mai participa la o asemenea comisie, care nu avea nici o perspectivă.

Istoricii români, cu puţine excepţii – ale roller-iştilor şi neoroller-iştilor, aceştia din urmă sunt cei de după 1989 – au tratat aşa cum spun documentele, adică Marea Unire a însemnat expresia dorinţei şi a voinţei poporului român, care s-a exprimat prin adunări alese în chip democratic: Sfatul Ţării, Congresul General, Adunarea Naţională. A fost un factor pozitiv în istoria noastră naţională. În vremea lui Roller se spunea că armata regală română a cotropit şi a anexat Basarabia, pe care a tratat-o ca pe o colonie, se spunea că Transilvania s-a unit cu România, dar, de fapt, s-a unit burghezia şi moşierimea din Transilvania cu burghezia şi moşierimea din Regat ca să exploateze şi mai crunt poporul muncitor. Acum lucrurile au evoluat, pentru că nu se mai poate folosi acelaşi limbaj, dar se cultivă aceeaşi idee şi anume că unirea nu a fost expresia dorinţei românilor şi că ea nu este un act viabil. Se spune că românii erau nişte troglodiţi, nişte inculţi, nişte analfabeţi care habar nu aveau ce se întâmplă pe lume. Doar câţiva intelectuali s-au întrunit şi au hotărât unirea, care este discutabilă. Mi-e penibil să comentez asemenea scrieri ale unora care se pretind istorici români.

Pe de altă parte, istoricii din Rusia şi Ungaria nu acceptă ideea Unirii Basarabiei şi respectiv a Transilvaniei. Constat că poziţia lor este promovată şi pe teritoriul României. În ultimii ani am mers în Harghita şi Covasna şi am constatat că la chioşcurile amplasate pe trotuar se vând tricouri cu „Nu! Nu! Niciodată!”, lozinca prin care s-a negat tratatul de la Trianon, sau cu „4 iunie 1920 – doliu naţional”. Se distribuie hărţi în care Transilvania este inclusă în Ungaria. Pe teritoriul României! Am văzut vase pe care era scris „Ungaria Mare, nu Trianon!”. Deşi, conform Constituţiei, România este stat naţional-unitar, pe teritoriul ţării noastre se desfăşoară o intensă propagandă revizionistă. Iar oficialităţile române nu intervin în nici un fel. Desigur, nu este de aşteptat ca istoricii din statele respective să-şi schimbe poziţia. Din câte ştiu, în Ungaria există un Comitet Trianon, care este finanţat serios, în timp ce la noi s-au tot înfiinţat comisii Centenar, care n-au primit buget şi care nu pot să facă nimic. De altfel, în aceste comisii nu figurează nici un istoric. Sunt tot felul de inşi care au diverse preocupări şi relaţii urmărind să aibă un atu în cariera lor politică.

În România nu mai există un obiect care se numeşte Istoria românilor. Această materie a fost scoasă din învăţământ de regimul democratic de după 1989, deşi acest obiect exista de la Legea învăţământului din timpul lui Cuza. Ca urmare, este evident că Marea Unire nu poate să ocupe un loc semnificativ în manualele şcolare. Unii profesori o tratează cu succes, alţii cu mai puţin suflet. Opinia mea fermă este că manualele de istorie nu fac educaţie patriotică şi nici pregătire ştiinţifică elevilor din România de astăzi. Activităţi dedicate Marii Uniri se desfăşoară în şcoli, universităţi, societăţi, asociaţii etc. Academia Oamenilor de Ştiinţă din România are un întreg program dedicat Marii Uniri. Problema esenţială este că la nivel central, la nivel de Preşedinţie, la nivel de Guvern, la nivel de Parlament nu se face nimic. Doar nişte vorbe, nişte declaraţii, dar fără o susţinere materială.

S-a creat în timpul Guvernului Ponta un comitet care avea în frunte pe primul ministru şi mai mulţi miniştri. A venit Guvernul Cioloş, care a lansat sloganul „România 100″, de care a uitat, apoi Guvernul Grindeanu a înfiinţat alt comitet. A venit Guvernul Tudose, care a creat şi el un comitet. Guvernul Dăncilă a constituit şi el un comitet. În toate aceste comitete nu figurează istorici. Opinia mea clară este că de la nivel central nu se doreşte marcarea aşa cum se cuvine a Centenarului. Şi am găsit o explicaţie: de vreme ce preşedintele U.D.M.R. a zis că nu are ce sărbători la 1 decembrie, partidul aflat la guvernare, având nevoie de voturile U.D.M.R., a considerat că nici el nu are ce sărbători la 1 decembrie. Sigur, în preajma evenimentului, o să se organizeze o şedinţă a Parlamentului, o să-şi dea decoraţii reciproc, medalii, poate vor avea loc nişte serbări câmpeneşti sau mai ştiu eu de care, dar este clar că nu va rămâne nimic semnificativ realizat de actualii guvernanţi la Centenarul Marii Uniri.

Noroc cu Biserica Ortodoxă. Din iniţiativa ei se construieşte Catedrala Neamului. Sunt convins că va fi inaugurată pe 30 noiembrie 2018, aşa cum a declarat Patriarhul Românei şi astfel vom avea un monument reprezentativ care va rămâne în istorie.

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.

Notă: adaptare după dialogul dintre prof. univ. dr. Ioan Scurtu, membru A.O.Ş.R. şi Daniel Popescu – AGERPRES[1].

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4846-in-anul-centenar-nu-se-face-nimic-la-nivel-central-asa-cum-se-cuvine-pentru-marc-area-marii-uniri.html

––––––––––––––––––
[1] http://www.ioanscurtu.ro/interviu-agerpres-marea-unire-expresia-vointei-romanilor-evenimentul-nu-ocupa-un-loc-semnificativ-in-manuale/

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

MAREŞALUL ADEVĂRULUI ISTORIC- PROFESORUL GHEORGHE BUZATU

Gheorghe Buzatu – un istoric conectat prin întreaga fibră la realităţile româneşti, prin demnitatea şi curajul cu care şi-a apărat convingerile.
Prof. univ. dr. Vasile Buga, Coordonatorul Centrului de Studii Ruse şi Sovietice „Florin Constantiniu”

Am avut privilegiul să-l cunosc pe marele istoric Gheorghe Buzatu, care ne-a părăsit cu cinci ani în urmă, la începutul anilor 90, în vremea când, aflat în misiune diplomatică la Moscova, l-am însoţit pe dânsul şi alţi istorici şi arhivişti români sosiţi la documentare în arhivele ruseşti în baza Acordului de colaborare semnat în aprilie 1992 de către prof. univ. dr. Ioan Scurtu, directorul general de atunci al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, şi A. S. Prokopenko, vicepreşedinte al Comitetului pentru problemele arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse.

M-a impresionat în mod deosebit capacitatea extraordinară de lucru, dorinţa de a pătrunde în tainele arhivelor în căutarea documentelor de mare importanţă referitoare la români şi România. Mărturie elocventă a strădaniilor istoricului Gheorghe Buzatu în arhivele din Federaţia Rusă stă volumul „Românii în arhivele Kremlinului”, un adevărat ghid valoros pentru cercetătorii români interesaţi să cunoască zestrea acestor arhive în partea care se referă la probleme esenţiale ale istoriei României, ale relaţiilor româno-sovietice în perioada interbelică şi postbelică.

Istoricul Gheorghe Buzatu, pe care regretatul academician Florin Constantiniu l-adefinit drept „marele înnoitor al istoriografiei noastre contemporane”, s-a impus prin cele peste 100 volume, studii şi articole privind istoria contemporană a României, cu precădere a celui de-Al Doilea Război Mondial. Valoarea acestora, rod al cercetărilor rodnice în arhivele româneşti, americane, franceze, britanice, germane şi ruseşti nu poate fi contestată. A rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut prin setea neostoită de cunoaştere, de a fi conectat prin întreaga fibră la realităţile româneşti, prin demnitatea şi curajul cu care şi-a apărat convingerile. I-a impresionat şi cucerit pe cei din jurul său prin modestie, simplitate, generozitate şi dăruire, disponibilitatea de a veni în ajutorul celor aflaţi în nevoie.

Nu în ultimul rând evoc participarea activă a istoricului Gheorghe Buzatu la manifestările organizate de Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, sprijinul acordat, intervenţiile sale de înaltă ţinută ştiinţifică, temeinic documentate, aşteptate totdeauna cu mult interes de asistenţă.
Pioase aduceri aminte, odihnească-se în pace!

Gheorghe Buzatu . istoricul care a promovat Adevărul așa cum a fost
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău

Prof. univ. dr. hab. Nicolae EnciuLa cinci ani de la trecerea sa în eternitate, profesorul Gheorghe Buzatu a fost și rămâne unul dintre cei mai importanți și influenți istorici români, un mare înnoitor al istoriografiei contemporane, ale cărui contribuții științifice au acoperit o arie problematică și cronologică extrem de vastă și de complexă, vizând istoria petrolului românesc, diverse aspecte ale Primului și mai ales ale celui de-Al Doilea Război Mondial, viața, opera și activitatea unor mari personalități precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu. Investigațiile sale de mare amploare și profunzime în arhivele naționale, în fostele arhive sovietice, în alte mari centre de documentare ca și rezultatele de excepție obținute, s-au materializat în lucrări de o valoare și probitate remarcabilă, doar în 2010 lansând 175 (!) de volume de autor sau îngrijite de ilustrul istoric, tipărite în ediții anastatice, la care s-au adăugat numeroase studii și articole, participări la manifestații științifice, conferințe naționale și internaționale.

Savant de o imensă erudiție, istoricul Gheorghe Buzatu a abordat cu temeritate subiecte controversate de istorie contemporană, precum participarea României la războiul pentru recuperarea Basarabiei și nordului Bucovinei, rolul mareșalului Ion Antonescu dar și al lui Nicolae Ceaușescu sau al lui I.V. Stalin. Cu referire la caracterul participării României la războiul României împotriva Uniunii Sovietice în anii 1941-1944, marele merit al istoricului Gheorghe Buzatu constă în a fi demonstrat, cu o neobișnuită forță de convingere, că acel război a fost incontestabil unul drept de la un capăt la altul, din 22 iunie 1941 și până la 23 august 1944. Așa cum pe bună dreptate sublinia prof. Gheorghe Buzatu, războiul în cauză nu s-a purtat pentru câștigarea unor teritorii străine, ci a fost un război pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei. A fost un război pentru drepturile noastre istorice, violate, dar în același timp, și un război în care s-a avut în vedere și un factor politic de cel mai mare interes, deoarece guvernul de la București, în orice moment, a avut informații că la Kremlin erau pregătite nucleele viitoarelor cabinete comuniste pentru București, Varșovia sau Sofia. Cât privește faptul participării României în războiul din est alături de Germania lui Hitler, argumentele istoricului Gheorghe Buzatu au fost și rămân în continuare la fel de judicioase și imbatabile, subliniindu-se că „demonstrațiile pe un anumit fir trebuie să meargă de fiecare dată până la capăt”, deoarece, „până în 1939, când a început războiul, alături de Germania s-au aflat toate Marile Puteri”.

Un aspect încă insuficient studiat și evocat din activitatea profesorului Gheorghe Buzatu îl constituie preocupările sale pentru problemele geopolitice ale spațiului istoric și etnic românesc. În căutarea răspunsurilor la inconvenientele poziției geopolitice a României de-a lungul timpului, marele istoric a recurs în permanență la dialogul cu oamenii de stat și militari de elită, scriitori și diplomați, istorici și geopoliticieni, ziariști de imens prestigiu și autoritate: Mihai Eminescu și Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion I.C. Brătianu și Nicolae Titulescu, Simion Mehedinți, Pamfil Șeicaru, Emil Cioran sau mareșalul Ion Antonescu, rezultând verdictul categoric și neiertător că pentru ultimele trei veacuri ale istoriei noastre naționale, a funcționat cu putere de lege acest blestem neiertător: Românii și România s-au aflat „prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu”!

Așa cum sublinia prof. Gheorghe Buzatu, „mai cu seamă de la 1812 încoace, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iașilor și Bucureștilor, mai apoi a României, o premisă, o condiție și o rezultantă, de prea puține ori un beneficiu și – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie și un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenței României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum și între 1944 și 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă „« prieten » și tutore ideologic (practic stăpân absolut până prin anii ’60) al Bucureștilor”. Iată de ce, îndemna marele istoric, este necesară analiza tuturor dezastrelor din trecutul nostru, mai cu seamă a celor din 1812, 1940, 1944 și nu numai, din punctul de vedere al originilor, desfășurării și urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenție inclusiv și mai ales aspectele fondării României Mari, – menținerea, consolidarea și, apoi, prăbușirea ei în 1940 și 1944, după cum și perspectivele actuale ori de mâine.

În opinia prof. Gheorghe Buzatu, indiferent de soluțiile avansate, trebuie să se aibă neapărat în vedere revenirea „acasă” a provinciilor istorice românești, în sprijinul opiniei sale venind și opinia strălucitului nostru polihistor Nicolae Iorga, care, în lucrarea „Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei”, a observat că partea României ocupată de U.R.S.S. în iunie 1940 reprezintă „un teritoriu de istorie națională și de drept național”, care, netăgăduit, urmează să revină „la cel dintâi prilej favorabil”.

În amintirea generațiilor prezente, a tuturor celor care l-au cunoscut și i-au apreciat valoroasa creație, Gheorghe Buzatu va rămâne întotdeauna istoricul care a promovat consecvent Adevărul așa cum a fost, în numele lui asumându-și cu demnitate curajul și, în egală măsură, răspunderea tuturor riscurilor de a merge „Singur împotriva tuturor”.

Gheorghe Buzatu dăltuit în Panteonul făuritorilor de conștiință națională
Ion Măldărescu, ART-EMIS

Ion MăldărescuScursu-s-au cinci ani de când, „căzut la datorie” la vremea Înălţării lui Hristos, Gheorghe Buzatu a luat cu sine propria-i cruce şi numeroasele poveri ale nerecunoştinţei pământeanilor[1]. A trecut cu ele prin prin „Poarta interstelară” care s-a deschis, permiţându-i parcurgerea drumului spre întâlnirea cu cei mai înainte plecați: Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga, Andrei Oţetea, Florin Constantiniu, George Potra… dar şi cu cel a cărui viaţă de mare patriot a încercat – şi în mare măsură a reuşit – s-o limpezească precum nimeni altul, mareşalul Ion Antonescu.

Deconspirator al unor adevăruri ascunse, truda sa a fost concentrată pe subiecte delicate pe care oficialităţile de după 1989, nu le-au dorit şi nu le vor aduse la lumina zilei. Gheorghe Buzatu nu a aceptat compromisul și, cu graiul său inconfundabil, domol, dar sigur s-a adresat tuturor acelora care ne-au dezvrednicit și care continuă să o facă: „Este vremea să le spunem pe numele lor adevărat tuturor acelora care ne hulesc. Nu mai trebuie doar să facem aluzii indirecte. Ei o fac fără jenă. Ne-au pus pe listele lor negre cu numele nostru de botez. Așa că a venit vremea să dăm definitiv cărțile pe față și să le spulberăm cacealmaua. […] Adevǎrul este cel al documentelor!”. Pentru asta, dar şi pentru multe altele, neprietenii acestui neam nu l-au iertat.

Cu certitudine, Dumnezeu l-a aşezat pe Gheorghe Buzatu între drepţii acestui popor, întru slăvirea neamului său. În pofida tuturor încercărilor unora de a-l da uitării, numele îi este deja dăltuit în Panteonul făuritorilor de conștiință națională, ai ziditorilor drepturilor noastre. La apelul Neamului Românesc, în dreptul numelui său, răspunsul cu conştiinţa curată al lui Gheorghe Buzatu va fi întotdeauna: „Prezent!”.

Tot „Prezent!” răspundem şi noi întru cinstirea Zilei Înălţării Domnului Iisus Hristos şi cea a Eroilor din întreaga Istorie a Neamului Românesc. Dumnezeu să le păzească şi să le apere liniştea veşnică!

Gheorghe Buzatu – Mareşalul adevărului istoric
Prof. Alexandru Moraru, Chişinău

Prof. Alexandru, ChişinăuPrintre oamenii cei mai importanţi din viaţa mea, regretatul profesor, Marele istoric, mentorul şi prietenul meu Gheorghe Buzatu a ocupat un loc de frunte. Despre istoricul Buzatu auzisem, apoi citisem destul de multe pentru acea vremea , am în vedere mijlocul anilor 80. Metoda Domniei sale de cercetare aprofundată, felul de a ajunge la concluzii întemeiate pe documente istorice de arhivă, lupta pentru triumful adevărului m-a făcut să înţeleg, că pentru a deveni un bun profesionist în cercetarea istoriei, mai bun model decat distinsul savant nici că se poate. Încetul cu încetul am început să înţeleg, că în istorie trebuie să fii sincer şi să nu te laşi dus de mrejele politicului, deoarece adevărul istoric, trecut prin filtrul politicului nu mai poate fi adevăr.

Marele istoric şi patriot Gheorghe Buzatu a făcut cercetări ample în multe arhive ale lumii şi a publicat o sumedenie de monografii, culegeri de documente, enciclopedii, cercetări şi studii aproape la toate categoriile ştiinţei istorice. Lucrările Domniei sale au fost traduse în câteva limbi ale lumii, fiind considerate pe bună dreptate lucrări de referinţă. Cărţile profesorului Buzatu au fost şi sunt cumpărate cu mare plăcere şi studiate cu atenţie, deoarece sunt scrise într-o limbă accesibilă, care dă posibilitatea de a fi înţelese şi de publicul larg, nu numai cel academic. A fost un Om Deosebit, o Mare Enciclopedie a istoriei României (şi nu numai), o personalitate de calibru european şi mondial, un savant de o rară modestie şi cu un spirit al umorului bine conturat, care devenise pentru mulţi istorici, cercetători un model al profesionalismului, un model al Omului de ştiinţă contemporan, un Om interesant şi atat de harnic, că dacă numai vom cita lista cărţilor scrise de dumnealui, involuntar ne vom întreba, cât a dormit acest savant în viaţa sa?

După o perioadă de cercetări îndelungate, adunasem un număr impunător de documente de arhivă inedite despre activitatea Mareşalului Ion Antonescu în Basarabia în perioada Războiului sfânt de eliberare naţională de sub jugul bolşevic 1941-1944 şi folosindu-mă de ocazie, i-am arătat distinsului specialist copiile xerox ale documentelor depistate de mine în arhivele de la Chişinău, solicitându-i susţinerea pentru a fi publicate. După prima noastră întâlnire am urmat sfatul profesorului Buzatu şi în câteva săptămâni totul era gata. Titlul proiectului l-am ales următorul: „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. Documente şi materiale 1941-1944″. O muncă extrem de dificilă, ca şi depistarea documentelor din dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova referitoare la tema propusă. Abia când am primit prefaţa la cartea mea, semnată de Gheorghe Buzatu, am înţeles valoarea deosebită a aceastei cărţi, iar colaborarea pentru pregătirea volumului de documente s-a transformat într-o prietenie sinceră.

Profesorul Gheorghe Buzatu a devenit pentru mine unul din cei mai apropiaţi oameni, prieten şi mentor. Prima mea carte apărută în patria mea de vis, deja la 14 februarie 2008 a fost scoasă din tipar. Mentorul meu, autorul prefaţei cărţii, a prezentat cartea mea în cadrul Târgului Naţional de Carte ediţia a XVI-a „Librex 2008″. În seara zilei de 23 februarie profesorul Gheorghe Buzatu a prezentat şi cartea domniei sale „Război şi pace 1940- 1944. Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu”, vol.I apărut tot la Editura Demiurg. Cunoaşterea acestui Om excepţional, schimbul de mesaje, discuţiile telefonice, întâlnirile rare, dar cu o încărcătură informaţională şi profesională imensă, m-au convins că am alături o celebritate de talie mondială. De la dl. profesor Gheorghe Buzatu am învăţat mai multe decât în toţi anii de studenţie, iar excluzând abordarea mijloacelor de informare obişnuite, devenisem ochii şi urechile savantului în problemele ce ţin de Republica Moldova. Datorită profesorului am cunoscut pe minunaţii: Alexandrina Ioniţă, Ioan Scurtu, Ion Măldărescu, Corneliu Ciucanu,Victor Roncea, Mihai Retegan…

Se apropia anul 2009, an în care Gheorghe Buzatu avea să împlinească frumoasa vârstă de 70 de ani. Atunci m-am hotărât să-i dedic următoarea mea carte abundând în documente privind rezistenţa antisovietică a basarabenilor şi deportările staliniste. Am adunat toate documentele de arhivă depistate traduse din limba rusă în română (nu fără suportul financiar şi prietenesc al profesorului Anatol Petrencu), care în principiu alcătuiau un volum interesant de documente inedite. În „secret” am contactat-o pe d-na Alexandrina Ioniţă căreia i-am mărturisit intenţia mea, de a dedica volumul „Basarabia Antisovietică” aniversării a 70 de ani de la naşterea savantului. Fără să-i comunice despre dedicaţie, editoarea l-a rugat să pregătească o prefaţă pentru volumul nominalizat şi numai după ce prefaţa a fost gata, i-a destăinuit „secretul”. Ambele mele cărţi apărute în Ţară au fost prefaţate de celebrul istoric, profesorul Buzatu şi au fost editate cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică din România.

Profesorul Gheorghe Buzatu a scris „Studiu pe întroductiv despre individ în faţa răului absolut, Gulag şi Holocaust” pentru culegerea mea de documente, în care a menţionat:„Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme, graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul „Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) şi volumul, în colaborare cu profesorul universitar dr. Anatol Petrencu „Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944. Culegere de documente […] Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Alexandru Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o difinitiv şi în parametri naturali oprobriului Umanităţii. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită”. (Gheorghe Buzatu Iaşi, 19 august 2009).

La 4 decembrie 2009, marele istoric Gheorge Buzatu s-a aflat la Chișinău și a participat la o conferință științifică[2]. Ceva mai târziu profesorul Buzatu mi-a solicitat un material interesant, pentru a fi întrodus în culegerea „Convrgențe istorice și geopolitice. Omagiu profesorului Horia Dumitrescu”, având pe post de coordonator pe d-na Stela Cheptea și dl. Gheorghe Buzatu. Lucram la un articol spre finisarea lui, ce urma să fie prezentat redacției unei reviste din Țară, dar după solicitarea profesorului, mi-am schimbat opțiunea și în scurt timp i-am expediat articolul întitulat „Dușmanii puterii sovietice: Basarabia împotriva comunismului”, care a și apărut în volumul amintit la Casa Editorială „Demiurg” din Iași în 2009 la pag. 327-344. Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu mi-a solicitat un subiect documental pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu” în cadrul Muzeului Vrancea. Deși lucram de mai mult timp la tema Scrisori către Mareșal la momentul, când am primit solicitarea profesorului, eram bolnav, lucru pe care l-am comunicat. Cu toate acestea, profesorului i-a plăcut subiectul și m-a rugat să-i trimit 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o întroducere la aceste documente. Am făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse aceste documente cu întroducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu”, volume apărute la „Demiurg” din Iași în anul 2010.

Când am primit cartea și am citit întroducerea, scrisă de Domnia sa: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de „cei mici” Mareșalului Ion Antonescu, Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu „Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii (cea mai recentă ediție a 7-a, Bacău, editura Vicovia, 2010, 543 pagini). De asemenea, nu demult el a publicat la Iași volumele: „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente (Casa Editorială Demiurg 2008), în colaborare cu profesorul Anatol Petrencu și „Basarabia Antisovietică”. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „justiției” staliniste (Casa Editorială Demiurg 2009) pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – Victimele Terorii Comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954, volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe”.

Îmi amintesc, eram la Iaşi şi stăteam la un pahar de vorbă cu Profesorul Buzatu într-un restaurant. I-am spus: „Toate documentele mele din volumul « Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944 Culegere de documente » confirmă faptul, că în Basarabia şi Transnistria n-a existat nici un fel de holocaust împotriva evreilor, ci erau arestaţi şi băgaţi în lagăre de muncă aceştea care făceau propagandă comunistă sovietică, cominternistă împotriva propriului stat, organizau tot felul de diversiuni, provocaţii sau se eschivau de la muncile publice în folosul statului pe timp de război… Se pedepsea infractorul indiferent de naţionalitate fie el român, rus, ucrainean, evreu sau ţigan!. În respectivele lagăre de muncă din Basarabia şi Transnistria erau duşi reprezentanţi de toate aceste naţionalităţi, ocupaţia dăunătoare fiind principiul de pedeapsă: spioni sovietici, speculanţi, borfaşi, duşmani deschişi sau depistaţi de organele de resort, cei care se eschivau de la muncile publice… înseamnă că aşa numitul holocaust este o mare minciună!”. Distinsul savant a zâmbit şi a comentat: „O minciună spusă sau mediatizată de mai multe ori începe să fie credibilă, iar când pe mâna lor se află toate finanţele lumii, toate mijloacele de informare, toate studiourile cinematografice şi televiziunile, este uşor să « dovedeşti » orice! Vorba poporului: cine plăteşte comandă muzica!”.

În anii ’40-’60 ai secolului trecut nu era încă inventat „holocaustul”- această fabrică de stors bani… Au murit evrei, dar parcă numai evrei au murit? Milioane de ruşi, nemţi, români, polonezi, ucraineni, bieloruşi, japonezi, americani, chinezi… au murit. Pe vreme de război se moare… şi nimănui nu i-a trecut prin cap să ceară bani pentru… morţi. Îmi dădeam bine seama, că a fi prieten cu Gheorghe Buzatu era o mare onoare, dar şi o mare responsabilitate morală, aceea de a fi demn de prietenia acestui strălucit istoric. Inamicii cărţilor şi afirmaţiile profesorului erau şi ai Omului Gheorghe Buzatu. Dacă n-au izbutit să-l doboare din prima dată, au încerca din nou cu mijloace mai subtile, izbutind să doboare acest Stejar al Mândriei Naţionale. Prea enigmatică a fost moartea Marelui istoric şi a lăsat multe semne de întrebare… Nu ştiu cum se întâmplă, că oameni valoroşi pentru întreaga ţară sunt încomozi puterii, guvernanţilor şi mor prea repede „de moarte bună”. Profesorul prezenta un pericol serios pentru noii cominternişti, pentru guvernul mondial şi mafia sionistă. Distinsul savant în operele sale – care în majoritate au devenit de referinţă – prezenta argumente documentare de o credibilitate irefutabile. În faţa lui Gheorghe Buzatu şi ale scrierilor sale nu putea fi credibilă nici o replică fabricată artificial.

Vestea tristă a înălţării sale la ceruri mi-a comunicat-o Anatol Petrencu şi tot domnia sa a organizat un transport pentru o mică delegaţie a istoricilor din Republica Moldova pentru a merge la Iaşi la înmormântarea savantului, pentru aducerea unui ultim omagiu. A plecat dintre noi cel mai bun Om pe care l-am cunoscut. Cărţile lui vor face din ce în ce mai multă lumină în lumea noastră plină de minciună și întuneric.
Cu tristeţe şi pioasă aducere aminte, Dumnezeu să se îngrijească de sufletul lui.

Gh. Buzatu – Mareşalul istoriografiei româneşti
Comandor (r) Prof. Univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.

Comandor (r) Prof. Univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.Au trecut cinci ani de când ne-a părăsit prea devreme cel ce pe drept cuvânt, în accepțiunea specialiștilor era socotit Mareşalul istoriografiei româneşti – Gheorghe Buzatu. Istoric erudite și om de o aleasă probitate morală și intelectuală, cu o opera vastă, Gheorghe Buzatu a foist un veritabil mentor pentru o întreagă generație de cercetători ai istoriei. Ne-am întâlnit și am colaborat pe baricadele muzei Clio. Pe lângă preocupările ample în domeniul istoriei contemporane, am avut uin subiect drag amândorura, eroul national, mareșalul Ion Antonescu, personalitate eminentă a secolului al XX-lea, ale cărui viață și jertfă au fost puse exclusiv în slujba neamului românesc și a armatei sale, drept care minți imbecile și trădătoare l-au răsplătit cu gloanțele plutonului de execuție, în Valea Piersicilor, la Jilava.

Impreună, am început imediat după 1989 să descifrăm din colbul arhiuvelor tainele acestei inconfundabile persoinalități, adunând și punând la dispoziția celor dornici de a cunoaște istoria adevărată, noi și noi fapte, date și evenimente din calvarul vieții mareșalului nostru, „ celui mai mare român„, cum îi plăcea lui Gheorghe Buzatu să se pronunțe despre Ion Antonescu. Acest subiect plus preocpările noastre comune privind istoria adevărată a participării armatei române la cel de-Al Doilea Război Mondial ne-a apropiat, aducându-ne pentru o vreme pe aceleași baricade ale Fundației „Mareșal Ion Antonescu”. Cât timp aceasta a existat până a fi mârșav interzisă printr-o ordonanță de guvern de un incompetent și străin de neam prim-ministru, sigur sub oblăduirea unei lumi politice complet dezinteresată de istoria neamului și semnificația ei.

Dascăl dăruit cu darul oratorie iși cercetător cu o operă de neegalat, iubitor de Dumnezeu, Neam și Adevăr, Gheorghe Buzatu s-a ridicat prin demnitate, dârzenie și dăruire până la sacrificiul suprem pentru apărarea istoriei neamului. Opera sa în slujba muzei Clio este impresionantă: 55 lucrări de autor, 70 de volume coordonate sau în colaborare, peste 1.000 de studii și articole, la care se adaugă un număr impresionant de eseuri, recenzii, prefețe, note, semnale editoriale și altele. Colecția „Românii în istoria universală” reprezintă un alt segment al operei sale istoriografice monumentale care a depășit 163 de volume în timpul vieții sale și care probabil grației respectului ce i-l poartă foștii colegi de la Centrul de istorie și civilizație europeană al Filialei din Iași a Academiei Române, nu se va opri aici. Dar nu numai opera profesorului Buzatul rămâne mărturie peste timp a dăruirii sale ca „sacrificiul sinelui pentru dobândirea adevărului națiunii române” adesea abuziv deposedată de drepturile sale istorice. Rămâne spiritul său care, de acolo de sus,din dreapta Tatălui, unde suntem siguri că sălășluiește, ne obligă să-i ducem mai departe strădaniile și să sporim eforturile pe care el le-a inițiat îndreptate spre propășirea neamului și adevărului istoric.

Și acum, la trecerea a cinci ani de la plecarea sa pe celălalt tărâm, Gheorghe Buzatul rămâne pentru noi cel mai prolific istoric contemporan și nu cred că greșim dac-l punem alături de marele savant Nicolae Iorga. La fel ca savantului Iorga, nici lui Buzatu nu i-au rămas domenii ale istoriei universale și naționale necercetate. Sigur, el rămâne cel mai prolific cercetător pe istoria contemporană, Al Doilea Război Mondial constituind domeniul său de preferință. A abordat cele mai controversate teme ale istoriei României și ale marilor personalități făuritoare de istorie precum mareșalul Ion Antonescu, cărora, le-a închinat tomuri de mii de pagini, la fel și problemelor controversate ale participării armatei române la războiul sfânt.

Implicat direct în făurirea României democratice după 1989, a atacat fără menajamente pe toți „băhnuitorii” contemporani, luând atitudine față de acei fanfaroni care dacă au avut șansa de a studia prin Occident, cred că sunt îndreptățiți să denigreze și să falsifice momente fundamentale din istoria noastră multimilenară. Și câte încă nu s-ar mai putea spune despre personalitatea profesorului Gheorghe Buzatu? Ne limităm a mai reaminti doar pasiunea cu care a îmbrățișat ideea unui forum științific la Maia Catargi desfășurat sub emblema „Retrăiri istorice în veacul XXI”, fiind printre cei care nu au lipsit la nici una dintre manifestările noastre anuale din luna septembrie. Contribuțiile domniei sale la colocviile noastre deveneau adevărate regale de istorie și patriotism.

Ne este dor de tine, Gică Buzatu, și acum după cinci ani după ce ai plecat la Domnul, rămânem cu amintirea ta de neprețuit și mult, mult mai săraci fără cel care ne-a fost dascăl, mentor, exemplu și nu în ultimul rând, prieten drag.
Să-l odihnească Dumnezeu în loc curat și în deplină liniște și pace!

Gheorghe Buzatu – un istoric generos
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.Timp de câteva decenii am colaborat adesea cu istoricul Gheorghe Buzatu şi am putut constata că una dintre trăsăturile sale esenţiale era generozitatea. O generozitate pornind din propria-i experienţă de viaţă, dar şi din firea sa hotărâtă, deschisă şi comunicativă. A luptat pentru a-şi croi o carieră, şi a reuşit. A absolvit cursurile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, şi-a susţinut doctoratul în istorie, a devenit cercetător ştiinţific la Institutul „A.D. Xenopol” din Iaşi. A ajuns profesor universitar, conducător de doctorat, vicepreşedinte al Senatului României. Ca istoric, a acţionat pentru spargerea tiparele impuse de factorii politici în abordarea Istoriei naţionale şi pentru redefinirea unor momente esenţiale din trecutul poporului român, cu deosebire din epoca contemporană.

Avea „religia” documentului istoric, apreciind că este singura sursă pe care se pot întemeia studiile ştiinţifice. Şi-a petrecut o bună parte a vieţii în arhivele din România, dar a avut şansa de a studia şi în marile arhive ale lumii: S.U.A., Federaţia Rusă (Uniunea Sovietică), Marea Britanie. Nu a fost un egoist, nu a ţinut să se evidenţieze cu orice preţ, ci atras şi alţi colegi – mai tineri sau mai în vârstă – pe calea cercetării documentelor şi a promovării adevărului istoric. A urmărit să creeze un curent istoriografic, care să pună capăt dogmatismului de dinainte de 1989 şi diletantismului de după acest an, promovat cu ostentaţie de mulţi politruci care se pretindeau şi se consideră istorici.

Spirit generos, Gheorghe Buzatu a iniţiat lucrări colective, unele adevărate colecţii, dintre care se remarcă Românii în istoria universală şi Opera Omnia, din care s-au publicat sute de volume. A coordonat zeci de lucrări, multe dintre ele împreună cu istorici mai tineri, pe care i-a iniţiat în laboratorul complicat al unei asemenea activităţi.
Mi-a făcut plăcere să colaborez la unele colecţii, dar şi la mai multe volume. Am dat curs propunerii sale de a realiza împreună o amplă sinteză privind Istoria românilor în secolul XX, care a apărut în anul 1999 (Editura Paideia, 685 p. + ilustraţii). La rândul său, Gheorghe Buzatu a răspuns solicitării mele de a colabora la volumul VIII din tratatul Istoria Românilor, pe care l-am coordonat (Editura Ştiinţifică, 2003, 856 p. + ilustraţii).

A iniţiat şi coordonat, împreună cu Marusia Crîstea, Horea Dumitrescu şi Cristina Păiuşan-Nuică cele două volume intitulate Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional – 1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu (Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, vol. I – 534 p., vol. II – 595 p. + ilustraţii). Gheorghe Buzatu a urmărit ca noile cuceriri istoriografice să intre în circuitul public, drept care a participat la mii de colocvii, mese rotunde, simpozioane şi sesiuni ştiinţifice. A fost prezent, ani în şir, la emisiuni Radio şi TV, remarcându-se prin forţa de argumentare şi talentul de a se face ascultat şi înţeles.

După 1989, noii falsificatori ai istoriei românilor, urmaşii lui Mihail Roller, care şi-au făcut o profesie din a denigra poporul român şi a nega valorile sale fundamentale nu puteau accepta faptul că Gheorghe Buzatu promova adevărul istoric. Plini de venin, neputându-l combate cu argumente, au folosit „aria caloniei”, recurgând la cele mai josnice delaţiuni. Au lansat, prin mass-media mai ales, acuzaţiile de naţionalism şi xenofobie.

Gheorghe Buzatu a fost, fără îndoială, un un mare istoric, pe care mulţi dintre cei care ar fi trebuit să-i recunoască meritele, l-au invidiat şi minimalizat. Este semnificativ faptul că, deşi a fost secretarul ştiinţific al Institului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” al Academiei, a înfiinţat şi condus Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din cadrul Academiei Române, care s-a remarcat prin rezultate excepţionale, iar opera sa ştiinţifică este impresionantă, Gheorghe Buzatu nu a fost ales membru al acestei instituţii. O consolare poate fi aceea că, la vremea lor, mari personalităţi, precum scriitorii Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale sau savanţi ca Aurel Vlaicu şi Traian Vuia nu au fost membri ai Academiei Române, ei fiind declaraţi membri de onoare post mortem în 1948. Sunt convins că va veni Ziua Dreptăţii şi pentru Gheorghe Buzatu

Un cincinal fără profesorul Gheorghe Buzatu…
Dr. Alin Spânu

Dr. Alin SpânuCinci ani… Atât de repede? Da, din păcate. În urmă cu un cincinal ne-a părăsit profesorul Gheorghe Buzatu, cel care avea în spate o jumătate de secol de cercetări, studii și scrieri. A fost și cred că a rămas cel mai bun cunoscător autohton al celui de-Al Doilea Război Mondial, la care se adăugau pasiunile pentru istoria petrolului, serviciile de informații și extrema dreaptă românească. A lăsat în urmă și câteva generații de studenți, zeci de doctoranzi ajunși doctori și o imagine de ansamblu care nu va putea fi clintită prea ușor și nici prea curând.

A îmbinat la superlativ pasiunea pentru cercetare, talentul de a așterne pe hârtie noutățile istoriografice, calitățile didactice și pedagogice, disponibilitatea și solicitudinea față de toți cei care îi cereau sfatul sau sprijinul. Ne lipsesc vorba sa molcomă, care începea invariabil cu un hâtru „bre”, arta imbatabilă a oratoriei, în care își calibra discursul în funcție de auditoriu și unde profunzimea cuvintelor era un magnet imbatabil pentru cei prezenți.
S-a remarcat ca un foarte bun român, ceea ce i-a adus critici nejustificate și etichetări neserioase. A fost un exemplu în multe, dar… a fost. Regretul cel mai mare este că în prezent vorbim de profesorul Gheorghe Buzatu la trecut. Dumnezeu să-l odihnească!

Despre Omul, Oratorul și Istoricul Gheorghe Buzatu!
Dr. Liviu Ţăranu, C.N.S.A.S.

Dr. Liviu Ţăranu, C.N.S.A.S.Sunt cinci ani de la marea trecere a celui mai impozant și prolific istoric pe care am avut prilejul să-l cunosc în această viață: Gheorghe Buzatu. L-am apreciat ca Om, Orator şi Istoric. Iar ordinea aceasta nu este întâmplătoare. Ca tânăr istoric, participant la sesiuni şi simpozioane organizate de apropiaţi, admiratori şi prieteni de-ai săi, la Iași, Focşani, Maia-Catargi, Ploieşti, Paşcani, Bârlad, Vălenii de Munte, Piteşti şi chiar la Bucureşti, am avut prilejul să-i cunosc îndeosebi calitatea umană şi vigoarea elocinţei. Am văzut cu ochii mei atenţia de care se bucurau toţi ucenicii săi. Sprijinul pe care-l acorda cu largheţe nu era doar unul moral sau academic. Era total, era mai degrabă unul părintesc. Amintesc aici doar un moment dintre multe altele.

La sfârşitul lui februarie 2006, reveneam spre Bucureşti, de la un simpozion organizat la Paşcani şi Mănăstirea Neamţ referitor la personalitatea mitropolitului Visarion Puiu. Pe drum ne-a prins nu doar întunericul ci şi un viscol aprig care a făcut imposibilă înaintarea spre Bucureşti (eram într-o maşină condusă de comandor Ilie Manole). La cererea prudentă a d-lui comandor Aurel Pentelescu, profesorul Gheorghe Buzatu a fost de acord să oprim la Focşani, să aşteptăm aici până a doua zi. Negăsind nicio cameră la hotelurile din Focşani, refugiul nostru a avut loc la Muzeul de Istorie, condus de dl. Horia Dumitrescu. Acesta a răspuns prompt apelului formulat de profesorul Gheorghe Buzatu, şi ne-a deschis larg uşa instituţiei sale pentru a putea înnopta acolo. Fie că am unit mesele, fie că am folosit scaunele, s-a găsit pentru fiecare un loc, mai mult sau mai puţin comod pentru o repriză de somn. Profesorul a dovedit însă o generozitate ieşită din comun, asigurând nu doar bucatele pentru „sinistraţi” dar şi tot ceea ce i-a stat în putinţă ca noi, tinerii, să putem trage un pui de somn în bune condiţiuni.

Au fost multe, foarte multe ocazii de acest fel, când profesorul era în stare să-şi dea şi haina de pe el pentru noi cei care ne aflam alături de el. Cu siguranţă, la acest capitol, „buzăţeii” ar putea spune mult multe decât aş putea s-o fac eu.

În ce priveşte Oratorul, am apreciat îndeosebi spontaneitatea, calmul, înţelegerea şi adaptarea la cerinţele auditoriului, seninătatea, apelul la clasici, autoironia, sarcasmul fin. Era un model de elocvenţă pentru noi toţi. Mereu îmbina lecţia trecutului cu provocările prezentului, demonstrându-ne limpede că istoria este o ştiinţă vie, că în ultimă instanţă e vorba despre viaţa noastră a fiecăruia. Îl urmăream cu mare atenţie: cum începea şi pe ce anume punea accentul, cum obţinea atenţia din partea auditoriului, care era intensitatea vocii, când urca sau, dimpotrivă, cobora tonul, cum formula mesajul şi concluzia fiecărui discurs. Toate acestea păreau opera unui vorbitor înnăscut. Cunoscându-l mai bine îţi dădeai seama de câtă pregătire exista în spatele fiecărei conferinţe, câtă operă de reflecţie şi sinteză formau temelia acestora.

Era însă şi un excelent moderator. Spontan, ironic, concis, cunoscându-i pe toţi şi scrierile lor, profesorul Gheorghe Buzatu era dorit, aplaudat şi simpatizat de către orice adunare de iubitori de Clio. Aşa se întâmpla mereu, fără excepţie. De aici şi regretul meu că, din diverse motive, nu am dat curs la toate invitaţiile pe care le-am primit spre a participa la manifestări unde era prezent şi profesorul. Iar cel mai mare regret este că, deşi figuram în programul conferinţei de la Bârlad (la mijlocul lui mai 2013), nu am ajuns să-l văd pentru ultima oară.

Istoricul era controversat. Ca orice mare personalitate, avea admiratori şi detractori. Îi are şi acum. Am fost însă convins că gestul său de a intra şi de a face politică a fost unul corect. Cine altcineva, dacă nu istoricul, este mai avizat să facă politică de nivel înalt? Cine cunoaşte mai bine trecutul şi prin asta viitorul? Cine poate înţelege mai bine prezentul, dacă nu cel care a cercetat în amănunt rădăcinile sale? Şi argumentele ar putea continua, fără a scăpa din vedere că toate marile figuri ale istoriografiei noastre s-au implicat în politică.

Nu am studiat decât prea puţin din ceea ce a publicat prolificul istoric. Dealtfel nu ştiu câţi ar putea spune cu mâna pe inimă că l-au citit integral pe Gheorghe Buzatu. Puţinul pe care l-am înţeles din scrierile sale, ca şi tânăr istoric, a fost că un cercetător serios trebuie să-şi întemeieze orice demers ştiinţific pe surse solide. Iar între acestea, la loc de cinste, stă documentul. Acesta trebuie completat cu o lectură sistematică şi un stil plăcut de redactare. Cu alte cuvinte ceea ce puncta Nicolae Iorga atunci când vorbea despre meseria noastră, aspect reamintit de multe ori de către istoricul Gheorghe Buzatu: în scrierea istoriei contează trei lucruri: materialul, metoda şi stilul.

Scriind aceste rânduri, îmi revin în memorie serile de toamnă timpurie petrecute alături de istoric, la conferinţele organizate excelent de către dl. comandor Jipa Rotaru la Maia-Catargi, în inima Bărăganului. Subiectele discutate erau cu predilecţie despre comunismul românesc, dar nu asta conta cel mai mult, ci atmosfera caldă şi relaxată cu care se punctau unele subiecte ori biografii complicate şi incomode pentru mulţi. Istoricul nostru avea mereu câte un detaliu, câte o informaţie absolut inedită, care putea explica în bună măsură nedumeririle noastre. Ceea făcea deosebit dialogul nostru era iluzia că el se purta între egali, orice distanţă fiind cu dibăcie înlăturată de cel care, cu modestie, dirija de fapt întreaga discuţie. Iar noutăţile pe care le aducea, apăreau firesc fără vreo ostentaţie.

Din păcate, după cinci ani constat că nimic nu a putut înlocui acele seri și dezbaterile de atunci, un gol imens căscându-se nu doar în sufletul nostru, al celor care l-am cunoscut și admirat pe Gheorghe Buzatu, ci și în istoriografia românească!

Să ne preţuim valorile şi atunci când sunt în viaţă!
Prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Membru A.O.Ş.R.

Prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Membru A.O.Ş.R.În 2009, când a împlinit 70 de ani, Gheorghe Buzatu a fost sărbătorit de breasla istoricilor prin „Paradigmele Istoriei. Omagiu Profesorului Gheorghe Buzatu” – tipărită în două volume la Editura Demiurg din Iaşi. Găsim aici semnăturile unora dintre cei mai valoroşi istorici români contemporani. În acelaşi an, l-au sărbătorit participanţii la Sesiunea de Istorie de la Focşani. Au putut trage astfel o învăţătură: să ne preţuim valorile şi atunci când sunt în viaţă.

La cinci ani de la moartea lui Gheorghe Buzatu se poate pune întrebarea: ce rămâne?
– rămân cele peste o sută de volume, multe de referinţă în istoriografia românească;
– rămân numeroasele studii ţi articole publicate în reviste de specialitate;
– rămâne amintirea sentimentelor patriotice care izvorau din cuvintele sale…

Aceste sentimente patriotice le-a dus şi în Parlamentul României, unde a fost senator ţi a încercat să-i aducă pe parlamentari la ideea respectului faţă de interesul naţional. Cât a reuşit în acest demers nu se ştie, dar perseverenţa pe această linie este cu totul meritorie. Am a-i aduce şi o mulţumire personală: mi-a condus la tipar volumul „Româmi şi unguri”, pe care l-a şi prefaţat elogios.

Gheorghe Buzatu oferă o pildă istoricilor de azi să-şi pună munca în slujba adevărului, dar şi a Patriei!

SURSA: http://www.art-emis.ro/eveniment/4834-dupa-cinci-ani-de-la-inaltarea-la-ceruri-la-apelul-neamului-romanesc-gheorghe-buzatu-raspunde-prezent.html

––––––––––-
[1] https://www.youtube.com/watch?v=bJ8taqP8ud0 – https://www.youtube.com/watch?v=0MiXnMmfByw – https://www.youtube.com/watch?v=YAq2ODGdU0A
[2] http://www.art-emis.ro/eveniment/1602-profesorul-gheorghe-buzatu-a-plecat-la-intalnirea-cu-maresalul.html

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

LA CLUBUL ISTORICILOR DESPRE SERVICIILE SECRETE SOVIETICE ÎN RĂZBOIUL II MONDIAL

Publicat în DOCUMENTE, ISTORIA NOASTRĂ, VIDEO, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

ÎNTÂLNIRE CU PREȘEDINTELE TRAIAN BĂSESCU (filmul integral al evenimentului din 19 aprilie 2018)

Publicat în DOCUMENTE, FELICITĂRI, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

CENTENARUL MARII UNIRI NE ÎNDEAMNĂ SPRE RE-UNIRE!

Centenarul Marii Uniri ne îndeamnă spre RE-UNIRE

SĂ NU ACCEPTĂM ATITUDINEA SELECTIVĂ
FAȚĂ DE LICHIDAREA CONSECINȚELOR
ATROCITĂȚILOR COMISE DE TIRANII Stalin și Hitler

De foarte mult timp mă frământă întrebarea: de ce față de românii moldoveni din Basarabia (ca și față de cei din nordul Bucovinei și din Ținutul Herța) se manifestă, la nesfârșit, o astfel de atitudine? Or, aceasta e o situație a cărei depășire constituie pentru noi cea mai importantă condiție existențială. Condiție de care depinde dacă vom mai putea – și pe ce durată – să existăm etnic, adică ca parte a românimii.
Motivele din care cercurile politice ale Rusiei s-au împotrivit și se împotrivesc tot mai crâncen lichidării – și pe acest segment european – a consecințelor odiosului pact Molotov – Ribentrop sunt bine cunoscute. Iar urmărirea acestor motive se realizează nu doar prin intențiile și vorbele acestor politicieni, ci și pin acțiuni / politici masive și permanente ale imperiului de la răsărit – în toate domeniile -, acțiuni menite să permanentizeze această situație, pentru noi nocivă.
Dar mult mai dificil e să înțelegem de ce, în fapt, și politica Berlinului manifestă, de la un timp făcând-o chiar în mod deschis, o astfel de atitudine selectivă. Adică se împotrivește, într-un mod sau altul, lichidării consecințelor acelui monstruos pact, atunci când vine vorba despre Basarabia, ruptă din trupul României Mari de către imperiul sovietic.
Când scrisesem acest aliniat, m-am gândit dacă nu cumva am spus-o prea apăsat. Dar, după citirea afirmațiilor pe tema unirii celor două state românești, făcute, pe 11 aprilie, de mbasadorul RFG la București, toate îndoielile mi-au dispărut. Chiar dacă diplomatul nu a dezvăluit rădăcinile acestor împotriviri ale actualelor vârfuri politice din țara sa. Rădăcini care conduc la unul din interesele naționale fundamentale ale nemților, formulat încă de făuritorul celui de al doilea imperiu german, cancelarul Otto von Bismark. Și anume de a avea relații bune cu Rusia.
Iar urmărirea, ca atare, a acstui interes (chiar dacă actualmente se face ȘI din marea dorință a vârfurilor guvernării de a fi cât mai pe placul marilor concerne germane…) – urmărirea deci a acestui interes e ceva firesc și de înțeles. Însă doar dacă asta nu se face în dauna altor state și națiuni. Or, cu regret, dorința Germaniei de a avea relații bune cu Rusia vrea să se realizeze – ȘI DE DATA ACEASTA – prin sacrificarea românilor basarabeni. Căci anume asta înseamnă lăsarea noastră în bătaia vânturilor geopolitice, cu un teritoriu separatist de la Nistru, ascultător în toate de Moscova și legat basarabenilor de gât, dar tot promițându-ni-se susținerea RM în APROPIEREA ei de spațiul UE, acea apropiere fiind ca linia orizontului, o linie în promisiunile lor, la care nu vom ajunge niciodată, atâta timp cât nu ne reunim cu România.
Dl ambasador ne amintește că reunirea celor două state germane s-a realizat în cu totul alt context politic și istoric. De parcă pe glob contextele în cauză nu ar fi, cel mai frecvent, foarte diferite. Totodată, se trece absolut cu vederea interesul VITAL al unor milioane de români de a reveni la matca lor etnică, ei doar astfel putându-și asigura supraviețuirea, ca parte a națiunii române. În alți termeni, putându-ne salva ființa națională. Or, vorba e de interesul OBIECTIV (deci, neinventat) fundamental al acestor români, chiar dacă, la moment, o parte a lor, din cauza conștiinței pe care le-a deformat-o regimul comunist, nu-și conștientizează acest interes. Și nu pot scăpa de gândul că, de fapt, prin cuvintele despre context ni se spune că ceea ce s-a permis nemților (adică de a se reuni) nu poate fi permis românilor, de parcă noi nu am fi oameni (această recurgere la standarde duble ne amintește dictonul latin cu Jovi și bovi, adică despre deosebirea dintre zei și niștei bovine…).
Căci cum altfel să înțelegem că nevoia de reunire a nemților a fost una de neignorat, pe când aceeași nevoie a românilor nu numai că se ignoră, ci mai că și se condamnă (fiindcă, vedeți Dvs., reunirea noastră ar putea genera nemulțumiri – ale unora din jur sau ale celor aduși de Rusia peste românii de la est de Prut)? Dar să ne amintim că nemții din fosta RDG, chiar dacă li se deforma coștiința cu dogme comuniste, nu erau supuși deznaționalizării – o catastrofă pe care Rusia le-a adus-o basarabenilor și de care nu putem scăpa decât prin reunire cu Patria-Mamă, România.
Cât despre context, deosebirea dintre cel de atunci și actualul e foarte mare, indiscutabil. Însă se păstrează și marea asemănare, căci clauzele Pactului de la Helsinki încă nu sunt anulate (condiția fundamentală despre care nu obosește să ne tot convingă ex-președintele Traian Băsescu și pentru asta se cuvine să-i fim foarte mulțămitori). Altceva e faptul că România nu are nici pe departe acele posibilități financiare de care dispunea vechea RFG. (O informație spunea că cei din estul Germaniei au acceptat definitiv propunerea de reunire, doar după ce cancelarul Helmut Kohl le-a promis că banii lor vor fi schimbați pe mărcile vest-germane în proporție de una la una. Ceea ce a însemnat pentru multă lume de acolo un mare avantaj economic…).
Totuși, are și România de azi nu puține posibilități pentru a face ideea reunirii mult mai atractivă între Prut și Nistru, iar, în cele din urmă, anume asta va fi factorul decisiv pentru realizarea Reunirii. Dar să nu uităm și de marea experiență istorică a românilor, ea învățându-ne că numai prin UNIRE românii au progresat. Așa a fost după Mica Unire (1959), ca și după Marea Unire de acum 100 de ani. Așa va fi și pe viitor. IMPORTĂ foarte mult, deci, CA ACEASTĂ EXPERIENȚĂ SĂ FIE ACTUALIZATĂ și folosită cât mai deplin. Inclusiv în calitate de imbold foarte important pentru vindecarea conștiinței părții de moldoveni basarabeni încă rătăcite.
Importă nu mai puțin și că românii știu să nu se lase intimidați. Așa precum, în 1941, nu s-au temut ostașii români să se arunce în lupte pentru a-și elibera Basarabia și Nordul Bucovinei, răpite de imperiul roșu, în 1940. Iar un sfert de veac până la asta – să-și apere Țara, în Primul Război Mondial. Atunci când, în vara lui 1916, la cerința Rusiei, România a intrat în război, dar n-a fost susținută de armata rusă, dislocată în Bucovina. A fost lăsată de una singură împotriva masivei înaintări germane, cu intenția de a pătrunde, prin trecătorile montane, în Moldova. Și acea nesusținere a Armatei Române n-a fost întâmplătoare. Căci, printr-un plan secret al șefului guvernului țarist de atnci, neamțul Boris Șturmer (plan convenit cu germanii), fusese pusă la cale înfrângerea Armatei Române și desființarea Românei – prin luarea întregii Moldove de către Rusia, iar TOT restul țării să fi revenit Austro-Ungariei… Anterior (1887), în schimbul agreării de către Rusia a politicii sale de pătrundere – prin Balcani – în Orientul Mijlociu, Germania a susținut așa-zisul drept al imperiului țaris asupra sudului teritoriului românesc de la est de Prut. Deci, urmărirea acum a propriilor interese pe seama românilor nu e ceva nou. Precum și pactul Ribentrop-Molotov a fost continuarea unei tradiții politice condamnabile, indiscutabil.
Românilor de rând nu ne rămâne decât să trecem peste faptul că un ambasador, chiar dacă e al unui stat cu cea mai mare influență în UE, se pronunță CATEGORIC împotriva soluționării unei probleme vitale pentru poporul țării în care se află. O problemă, trebuie menționat obligatoriu, care nu privește nemijlocit relațiile dintre țara sa și statul în care o reprezintă… Nu știu, însă, dacă și cum au reacționat la această faptă impardonabilă oficialitățile de la București.
Ei, dar să-i lăsăm pe nemți cu interesele lor și să revenim la noi înșine. Căci nu mai puțin gravă pentru cauza reunirii e actuala atitudine a clasei politice de la Chișinău, dar, în mare măsură, și a cele de la București. De la cei de pe Bâc, cel puțin deocamdată, nu ne putem aștepta la ceva oportun reunirii. Haitele proruse, speculând lozinca statalității și a suveranității RM (ca, chipurile, ceea ce ar ferici poporul, dar în realitate pentru a-și garanta și pe viitor accesul la fotolii și, deci, la bani mulți) îi amenință pe unioniști cu răfuială fizică. Dintre cei cu promiterea apropierii veșnice de Europa, fără a ajunge realmente cândva în UE, unii, aflați la guvernare, poate că ar accepta reunirea, însă doar după ce o vor face alții… Iar cei care promit că– fără a conlucra cu unioniștii – ar fi în stare să-i redea poporului statul, captivat de oligarhi, sunt, în fond, o altă specie de stataliști moldoveniști. Prin urmare, în stânga Prutului singura perspectivă oportună reunirii este creșterea rândurilor unioniștilor și înmulțirea de căre ei a celor ce înfăptuiesc, întru a-i aduce în rândurile lor pe cât mai mulți dintre cei încă indeciși sau chiar care deocamdată i se împotrivesc. Dar la asta va contribui și mai mult amplificarea politicii României de susținere a localităților și, cu deosebire, cea de securizare energetică a (încă) teritoriului RM.
Dată fiind această politică benefică a României, pe adepții reunirii nu poate să nu-i întristeze foarte mult faptul că pe Dâmbovița chiar și frumosul eveniment de celebrare a CENTENARULUI MARII UNIRI a fost utilizat ca tragere a canatului / reglare de conturi de către parlamentarii PSD-iști, pe de-o parte, și de către președinție, pe de alta. Și e foarte greu să scapi de impresia că chiar și Declarația de reunire nu ar fi fost votată, doar pentru a-l defavoriza pe președintele Claus Iohanis, care (să te crucești, nu alta!) refuzase să participe la menționta ședință solemnă…
Dar și mai revoltător e faptl că, după acea Declarație, la București s-a scris cu lux de amănunte (eu am citit un text, făcut profesional, în Ziare.com) de ce reunirea nu e posibilă și că, prin urmare, la acest proiect trebuie de renunțat. Adică s-a optat, de fapt, pentru menținerea consecințelor Pactului sovieto-nazist. Printre argumente invocându-se (probabil, ca motiv pentru plecarea capului, căci cum altfel să ne comportăm într-o situație complicată!?) și presupusa posibilă nemulțumire a cutare sau cutărică stat – din vecinătate sau de mai departe. Dar și a celor aduși în Basarabia de Rusia. Ca și a secuiemei, evident. A fost parcă un fel de proiect pentru cele ce urma să ne spună, în scurt timp, și ambasadorul Germaniei, la care – spuse – m-am referit.
Toate acestea conving o dată în plus că REUNIREA NU NE VA CĂDEA DIN CER. Ba și că ea va continua să aibă mulți adversari. Iar pe unioniști ne obligă – categoric – să contribuim maximal, fiecare cu ce poate, la creșterea rândurilor adepților ei. Ca și, bineînțeles, a faptelor care cnving că Reunirea e singura cale de salvare a locuitorilor RM. Ba chiar a întregii Basarabii. Și asta nu numai pentru că, ne reunindu-ne, vom rămâne la cheremul intereselor geostrategice ale celor care se confruntă mereu în această zonă. O altă cauză nu mai puțin importantă e că fără reunire românii basarabeni, și nu numai ei, nu pot avea o dezvoltare economică prosperă. Fiindcă această economie, pentru a funcționa normal, are nevoie de a fi parte a unui întreg. Și experiența istorică a demonstrat că – FĂRĂ CA POPULAȚIEI SALE SĂ-I FIE DISTRUSĂ FIREA NAȚIONALĂ – acest teritoriu se poate dezvolta normal doar în unitate cu restul spațiului românesc. Asta cu atât mai mult, cu cât, prin revenirea în spațiul românesc, acet teritoriu și locuitorii lui ajung realmente parte a UE. Unde vor beneficia de foarte multe avantaje.
Însă așa ceva nu se va întâmpla, dacă adepții reunirii, chiar și deveniți tot mai mulți, vor aștepta ca cineva din UE să le permită reunirea, adică o vor tot cerși. Înainte de 1859, Europa nu permisese românilor să aibă un singur domnitor. Deci, să se unească… Prin urmare, a-i pune pe nebinevoitorii romnilor în fața faptului împlinit, asta e singura noastră cale de înfăptuire a reunirii. Și nu cred nicidecum că pentru așa ceva UE ar exclude România din componența sa.
Însă putem admite, cred, că – odată cu înmulțirea mult mai considerabilă, pe ambele maluri ale Prutului, a rândurilor unioiștilor – actuala atitudine dezaprobatoare a unora din UE față de reunirea românilor se va schimba în bine. Căci foarte de mult e spus: TOTUL CURGE…

Nicolae COJOCARU, dr. În filosofie

 

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE | Lasă un comentariu