INCENDIAR: Planul Kalergi – genocidul popoarelor europene

Migrația în masă este un fenomen ale cărui cauze sunt încă ascunse ingenios de sistem, iar propaganda „multiculturală” se străduiește în mod fals să se reprezente ca inevitabilă. Prin acest articol ne propunem să dovedim, o dată pentru totdeauna, că nu este un fenomen spontan. Ce ar dori să apară un rezultat inevitabil al istoriei, este de fapt un plan repetat și, zeci de ani, pregătit de pentru a distruge complet vechiul continent.

Pan Europa

Puțini oameni știu că unul dintre principalii arhitecți ai procesului de integrare europeană a fost cel care a planificat genocidul popoarelor europene. Un personaj întunecat a cărui imagine, cei puternici, o consideră a fi cea a părintelui fondator al Uniunii Europene. Numele lui este Richard Coudenhove Kalergi, un peronaj care se află în spatele cortinei, departe de lumina reflectoarelor și care a reușit să atragă în planurile sale cele mai importante unii șefi de stat, devenți susținători și promotori ai proiectului unificării europene[1]. În 1922 a fondat mișcarea „Pan-Europa” din Viena, care își propunea să aducă o Nouă Ordine Mondială, bazată pe o federație de națiuni condusă de Statele Unite ale Americii. Unificarea Europei ar fi constituit primul pas către un singur guvern mondial. Odată cu apariția fascismului în Europa, planul a suferit un regres, iar Uniunea Pan-europeană, forțată să se auto-dizolve, dar după Al Doilea Război Mondial, datorită unei activități frenetice aflate sub sprijinul lui Winston Churchill, al Lojei masonice B’nai B’rith și al ziareleror importante, precum „The New York Times”, reușește să influiențeze, prin planul său, guvernul american.

În cartea sa „Praktischer Idealismus”, Kalergi a declarat că locuitorii viitoarelor „State Unite ale Europei” nu vor fi popoarele originale ale vechiului continent, ci un fel de subumanitate bestială alcătuită din „miscegenation”. El afirmă răspicat că este necesar să se amestece popoarele Europei cu rasele asiatice și de culoare, pentru a crea o turmă multietnică fără calitate și discernământ, ușor de controlat de către elita conducătoare.

„Omul viitorului va fi de sânge amestecat. Eurasian-negroidă, viitoarea rasă, extrem de asemănătoare cu cea a vechilor egipteni, iar diversitatea popoarelorva fi înlocuită cu o varietate depersonalizată”[2].

Gerd Honsik descrie esența Planului Kalergi

Kalergi proclamă abolirea dreptului de autodeterminare și, ulterior, eliminarea națiunilor prin intermediulunor mișcări separatiste etnice sau a imigrației alogenă în masă. Pentru ca Europa să fie controlabilă de către elita globalistă, el impune transformarea popoarelor omogene într-o rasă mixtă de albi, negri si asiatici. Aceste corcituri, caracterizată prin cruzime, infidelitate și alte caracteristici care, în conformitate cu el, trebuie să fie create în mod conștient, acestea fiind esențiale pentru realizarea superiorității elitelor.
Prin eliminarea democrației, adică guvernarea poporului de către aceiași oameni va fi înlocuită cu amestecul rasial. Rasa albă trebuie să fie înlocuită cu una de metiși ușor de controlat. Prin renunțarea la principiul egalității tuturor în fața legii și evitând orice critică a minorităților cu legi extraordinare pentru a le proteja, va reuși ca masa să fie controlată și stăpânită.

Politicienii timpului său au dat ascultare ideilor lui Kalergi. Puterile occidentale s-au bazat pe propriul său interes, iar băncile, presa și serviciile secrete americane au finanțat proiectele lui Kalergi. Liderii politici europeni știu foarte bine că el este autorul acestei Europe promovată cu tot tam-tamul la Bruxelles și Maastricht. Kalergi, aproape necunoscut istoricilor, este considerat părintele Maastricht-ului și al multiculturalismului. Noutatea planului său nu este de a accepta genocidul ca un mijloc de obținerea puterii. Acesta pretinde crea subumanității, care, datorită caracteristicilor negative ca incapacitatea și instabilitatea, garantează toleranța și acceptarea acestei „rasă nobile”[3].

Kalergi în contemporaneitate

Deși nu se vorbește despre o „școală Kalergi”, ideile sale au rămas ca principii directoare ale Uniunii Europene de astăzi. Credința că popoarele Europei ar trebui să fie amestecate cu negri și asiatici pentru a distruge identitatea și a crea o singură rasă de metiși este baza tuturor politicilor comunitare care vizează integrarea și protecția minorităților. Acest lucru nu poate fi asociat principiilor umanitare, dar directivele emise de Bruxelles-ul acual determină realizarea celui mai mare genocid din istorie.

În onoarea lui, a fost înființat Premiul European „Coudenhove-Kalergi”, care, la fiecare doi ani, recompensează europenii care au excelat în urmărirea planului său penal. La 16 noiembrie 2012 a fost decorat președintele Consiliului European Herman Van Rompuy, cu Premiul European „Coudenhove-Kalergi” 2012 în cadrul unei conferințe speciale care a avut loc la Viena, pentru a sărbători cei nouăzeci de ani de mișcare pan-europeană. La nivelul umerilor, apare simbolul „pan-european” al Uniunii: o cruce roșie, care are la vedere soarele de aur, simbolul semnul rosicrucienilor. Incitarea la genocid este, de asemenea, în baza invitațiilor constante ale O.N.U., adică aceea de a primi milioane de migranți pentru a compensa rata scăzută a natalității europeane. Potrivit unui raport publicat la începutul noului mileniu, în ianuarie 2000, în raportul „Populație Divizia” (Divizia Populație) a Organizației Națiunilor Unite din New York, intitulat „Înlocuirea prin Migrație: o soluție pentru scăderea și îmbătrânirea populațiilor”, Europa ar trebui, până în 2025 să primească cca 159 de milioane de migranți. Cineva se întreabă cum ar fi posibil să se facă astfel de estimări precise în cazul în care migrația nu a fost un plan bine cercetat.

Este sigur că la rata scăzută a natalității, în sine, ar putea fi ușor adaptate măsurile adecvate de sprijin pentru familii. De asemenea, este clar că nu este aportul unei gene diferite care protejează fondul genetic european, dar că, în acest sens, i se accelerează dispariția. Unicul scop al acestor măsuri este, prin urmare, să denatureze complet caracteristicile unui popor, să-l transforme într-o colectivitate de indivizi, în care nu mai există coeziunea etnică, culturală și istorică. Pe scurt, teza Planului Kalergi, a fost și este, în continuare, fundamentul politicilor oficiale adoptate de genocidul guvernelor popoarelor europene prin migrația în masă.

G. Brock Chisholm, fostul director al Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.), demonstrează că a învățat bine lecția Kalergi, atunci când afirmă: „Ceea ce, în toate locurile oamenii trebuie să faci este de a practica de control al nașterii și (căsătoriile mixte între diferite rase), iar acest lucru, în vederea creării unei singure curse într-o lume dependentă de autoritate centrală”[4].

Concluzii

Dacă ne uităm în jurul planului Kalergi, acesta pare să fi realizat pe deplin. Ne confruntăm cu o adevărată teramondializare a Europei. Axioma purtătoare a „Noii Civilizații”, susținută de către misionarii „multiculturalismului”, se alătură combinării etnice forțate. Europenii sunt naufragiați în acest „miscegenation”, victime ale invaziei hoardelelor afro-asiatice de migranți. Flagelul căsătoriilor mixte produce anual mii de noi indivizi de rasă mixtă: „copii Kalergi”. Sub presiunea dubla a dezinformarii și imbecilizării umanității operate prin mass-media aservită, europenii sunt invitați să-și nege originile și identitatea etnică. Susținătorii globalizării se străduiesc să ne convingă să renunțăm la identitatea noastră, ca fiind un act umanitar și că „rasismul” este o eroare… Este, mai necesar ca oricând, în aceste vremuri, să reacționăm potrivit la sistemul de minciuni care ni se servesc, pentru a reaprinde spiritul de renaștere a europenilor. Acesta trebuie să fie pus sub ochii tuturor faptul că integrarea este echivalent cu genocidul. Nu avem de ales, alternativa este sinuciderea etnică[5].
________________________

[1] Printre adepții săi, pentruprima oră ne întâlnim cu politicienii Masaryk și Benes, cehi, precum și Max Warburg, bancher, care a pus la dispoziția primele 60.000 de mărci. Cancelarul austriac Mons Ignaz Seipel și următorul președinte austriac Karl Renner a preluat mai târziu conducerea mișcarii „Paneuropa”. Kalergi însuși a indicat politicieniilor francezi de rang înalt să aprobe mișcarea de suprimare a Germaniei. Deci, premierul francez Edouard Herriot și guvernul său, ca și liderii britanici din toate domeniile politice și, printre ei, redactorul-șef al „Times, Noel Baker”, au căzut victime lea mașinațiilor acestui conspirator. În cele din urm,ă el a reușit să atragă atenția lui Winston Churchill. În același an, va deveni victimă a genocidului ceh, președintele de onoare al germanilor sudeți, Edvard Benes. El a renegat planul Kalergi, dar, de asemenea, negocierea cu Mussolini pentru a restrânge dreptul de autodeterminare a austriecilor și pentru a încuraja și mai mult invingătorii, dar nu a reușit. În lista interminabilă de politicieni de rang înalt ai secolului al XX-lea, este de menționat în special Konrad Adenauer, fostul ministru spaniol al Justiției, Rios, și John Foster Dulles (E.E.U.U.). Fără a se respecta fundamentele democrației și cu ajutorul „New York Times” și „New York Herald Tribune”, Kalergi a prezentat Congresului, planul său. Disprețul manifestat față de guvernul popular manifestat într-o propoziție 1966, în care își amintește activitățile sale de după război: « Următorii cinci ani ai mișcării pan-europene a fost în principal dedicat în acest scop: cu mobilizarea parlamentelor să vigoare guvernele pentru a construi » Paneuropa. Ajutat de Robert Schuman, ministrul francez de externe, Kalergi poate lipsi poporul german, gestionarii producției sale de oțel, fier și cărbune, inclisuv suveranitatea supranațională care este anti-democratică. Apar alte nume: De Gasperi, trădătorul-determinarii Tirolului de Sud, și Spaak, liderul socialist belgian. El pretinde să vrea să se stabilească pacea între poporul german și francez, prin moștenitorii Clemenceau, cei care au conceput planul de genocid de la Versailles. În douăzeci de ani, el alege steagul albastru pentru Uniunea Europeană. Rolul lui Kalergi în crearea unei Europe multiculturale și în limitarea puterii executive a parlamentelor și guvernelor, este clar astăzi, și este pus în evidență de „Coudenhove Kalergi”. Cancelarului Helmut Kohl a mulțumit pentru plan, precum și laudele și adulările cu caracter puternic francmasonic al prim-ministrului Luxemburgului, Junker. În 1928 s-au alăturat politicieni faimoși și masonii francezi: Leon Blum (mai târziu prim-ministru), Aristide Briand, M. E. Herriot, Loucheur. Printre membrii săi se va întâlni oameni foarte diferite, cum ar fi scriitorul Thomas Mann și Kaiser, Otto von Habsburg. Printre promotorii săi, în afară de deja menționatul Benes, Masarik și banca Warburg, de asemenea, s-a întâlnit cu masonul Churchill, C.I.A., Loja Masonică B’nai B’rith, „New York Times” și toată presa americană. Kalergi a fost primul care a primit Premiul „Charlemagne” din Aachen, iar atunci când l-a primit Adenauer, Kalergi a fost prezent. În 1966, el ține legătura cu colaboratorii săi cei mai importanți. Toți cei care au fost „onorați” cu acest premiu fac parte din cercul Kalergi sau s-au străduit să reprezinte interesele S.U.A. în Germania. Kalergi, în anul 1948 poate fi convertit în „Interlaken Congresul deputaților europeni”, un instrument pentru a forța guvernele să se preocupe de „problema europeană”, adică, să realizeze planul său. Acestea u stat la baza Consiliului European și a delegației germane sub spijinul lui Konrad Adenauer și al C.I.A. (Gerd Honsik, „Planul Kalergi”)
[2] Kalergi, praktischer Idealismus
[3] Honsik, op.cit.
[4] „US Magazine”, 08/12/1955
[5] Sursa: https://spidercatweb.blog/2016/07/19/the-plan-kalergi-the-genocide-of-the-european-peoples/

Riccardo Percivaldi, Italia

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4177-planul-kalergi-genocidul-popoarelor-europene.html

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

135 DE ANI DE LA NAŞTEREA MAREŞALULUI ANTONESCU: LANSARE DE CARTE

La 29 mai 2017 la ora 14.00 în incinta Bibliotecii Centrale a BM „B.P.Hasdeu” va avea loc lansarea volumului „Materialele Conferinţei Ştiinţifice „Mareşalul Antonescu în istorie şi istoriografie”- culegere de comunicări de la Conferinţa din 31 mai 2016, care a avut loc tot în acest local.

În cadrul Clubului Istoricilor din Republica Moldova va prezentată o culegere de materiale. La acest eveniment vor participa toţi doritorii, inclusiv autorii comunicărilor ştiinţifice de la respectiva Conferinţă, istoric, jurişti, filologi, politologi, studenţi, elevi etc.

Invitaşi speciali ai evenimentului sunt: profesor universitar dr. Ion Coja, dr. Vasile Şoimaru, enciclopedistul Iurie Colesnic, domnii Alexei Paluţă, Efim Efros, Alexei Creţu.

Sunt invitate toate mijloacele de informare, care pot trata obiectiv acest eveniment. Participanţii la eveniment vor primi gratis un volum de carte.

Alexandru MORARU, autorul, organizatorul conferinţei şi al volumului nominalizat

Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, FOTOGRAFII, ISTORIA NOASTRĂ, VIDEO, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

BRÂNDUȘA COLESNIC CU O CARTE DE SINTEZĂ

 Noutăți editoriale

              O CARTE SINTEZĂ DE BRÂNDUȘA COLESNIC

Cred că nu este corect atunci, când o carte bună, o carte sinteză, o carte, care are toate șansele de a deveni de referință să treacă neobservată de publicul larg, de specialiști, de o lansare solidă….Așa s-a întâmplat cu cartea semnată de Brândușa Colesnic ”Revoluțiile colorate” între mit și realitate” apărută la editura ”Epigraf”în anul 2016 la Chișinău.

Deși sunt multe cărți neânsemnate și chiar slabe de punct de vedere informațional, artistic sau științifice, dar autorii lor cu un mare tupeu își fac lansări de carte de parcă déjà premiul naținal cel puțin este asigurat. Dar în fond, n-ai ce citi și în scurt timp conștientizezi că a fost stricată hârtia pentru o ”operă” de nimic.Probabil că din acest motiv și se spune:”obraznicul, manâncă praznicul!”

Sigur că nu este vorba de Brândușa Colesnic, care asemeni tatălui său, cunoscutul cărturar și enciclopedist Iurie Colesnic a muncit cu toată seriozitatea la acest volum impunăror de peste 300 de pagini și vă asigur că tânăra autoare,  deși timidă și modestă, dar foarte bine instruită, cu cunoștințe vaste la subiectul propus, a scris o carte important și necesară, care are toate șansele să devină de referință.

Volumul este bine structurat în trei capitol mari: 1. Istoricul și mecanismul de desfășurare a ”revoluțiilor colorate”; 2. Situația mondială în contextual luptei dintre marile puteri; 3. ”Revoluțiile colorate” între scop și rezultat”.

Cartea este excelent îngrijită poligrafic și are o prefață semnată de un specialist notoriu la subiectul cărții, Teodor Botnaru, ambasador Extraordinar și Plenipotențial, general de divizie în rezervă. Volumul este excelent documentat cu mai bine de 300 surse din multe țări ale lumii, dar și prefața nominalizată îi dă o încărcătură informațională și o credibilitate sută la sută, fapt care va face, ca această carte să fie căutată în librării de toți cei cointeresați de acest subiect foarte actual, chiar arzător dacă vreți.

Cunoscând în mare parte opera tatălui său, puteam să intuiesc, că autoarea va prelua stilul de a scrie de la scriitorul și publicistul  Iurie Colesnic. Dar după ce am studiat lucrarea propriu zisă a Brândușei Colesnic, m-am convins că nu este așa, că are stilui său aparte, că nu repetă pe nimeni, dar cu toate acestea nu cedează cu nici un centimetru textului părintelui său.

Cartea este foarte interesantă și unicală în felul său, fiindcă încercări de a face lumină la acest subiect au mai fost, dar nimeni n-a izbutit să facă o analiză atât de amănunțită, desfășurată pe un arial geografic atat de amplu. Este o sinteză serioasă a timpurilor pe care le trăim, este o carte reușită, de success și sunt sigur că încă mult timp va fi căutată prin biblioteci și librării, deși n-a avut o lansare pompoasă, de care se bucură multe cărți net inferioare celei despre care vorbim.

Cred că în vasta și impunătoarea bibliotecă personală a enciclopedistului Iurie Colesnic, această carte este cea mai scumpă, deoarece conține o dedicație și un autograf, cu care ar putea să se mândească orice tată:

Tată, mulțumesc că m-ai încurajat întotdeauna să gândesc diferit și să am curajul să spun ce cred. Iată rezultatul…lectură plăcută J Brăndușa C. 26.12.2016

Adevărat vă spun, această copilă are un viitor minunat, iar neamul Colesnic, după cum observați devine un brend național…si slavă Domnului!

Felicităm fiica și tata  pentru acest succes incontestabil și multă inspirație pe viitor!

Alexandru Moraru, istoric- arhivist și publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, VIAŢA E FRUMOASĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (4)

C. Z. Codreanu crede într-un Rege al românilor, Ferdinand, un adevărat părinte al ţăranilor şi muncitorilor, ce nu a ezitat să se facă una cu poporul, jertfind totul. Tricolorul e simbolul nostru sfânt, sub mândra sa flamură, cu toţii, în armonie, ca fraţii, să clădim un nou destin României Mari. Biserica Naţională să fie în frunte ca Sfântă şi Creştină ce este. Preoţii să lumineze, cu Evanghelia în mână, poporul. Dacă nevoile neamului o cer, să se jertfească ca mucenicii istoriei noastre trecute. Nu vorbe din Evanghelie pentru popor, ci fapte, pilde, credinţă pe măsura Evangheliei. Doar aşa poate învia neamul prin creşterea conştiinţei autentice naţionale de la păstorul din munţi şi plugarul câmpului şi până la cărturarii ce trudesc, cu toţii, întru edificarea României de mâine. Iată crezul lui C. Z. Codreanu. Extrem de revelator, în direcţia cunoaşterii reale a ideologiei tânărului Corneliu Z. Codreanu, la vârsta de 20 de ani, mi se pare „Apelul” din 30 august 1920, publicat la Iaşi, în ziarul „Conştiinţa”. Este un text extraordinar, adresat tuturor locuitorilor României, şi care ne dezvăluie un Corneliu Z. Codreanu profund preocupat de soarta poporului român şi a ţării în acei ani tulburi, cruciali. În „Apel”, C. Z. Codreanu îi îndeamnă pe români spre muncă cinstită, să evite ura şi neînţelegerile şi să întărească hotarele patriei cu iubire. Pământul ţării e al ţăranilor. Ei să-l muncească cu sfinţenie întru slava ţării. Trei valori etice pot să înalţe ţara: munca cinstită, credinţa în Dumnezeu şi iubirea pământului patriei. Uniţi putem înfrunta vrăjmaşul ce se frământă la Răsărit, dar şi la Apus. Uniţi în jurul Tronului şi al Drapelului naţional vom fi mereu tari, biruitori!

Spre a putea fi cunoscută cât mai fidel gândirea, concepţia politică şi ideologică a lui Corneliu Z. Codreanu când a început marea sa luptă politică întru folosul neamului românesc, am să reproduc „Apelul” din 30 august 1920, în întregime. Diversiunile josnice, care de 8 decenii au avut ca obiect minciuna şi ura despre acest adevărat erou martir al poporului român, după ce va fi citit textul de mai jos, se vor dovedi doar ceea ce sunt nişte produse ale urii şi propagandei antinaţionale. Iată-l:

„Apel către meseriaşi, muncitori, soldaţi şi ţăranii români.
Fraţilor, după ani de groaznice lupte lumea sărbătoreşte pacea între oameni […] Dar iată că dinspre răsărit se aud glasuri de ură cari vădesc năzuinţa duşmanilor noştri de a ne sfâşia, prin învrăjbire şi neînţelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învăţăturilor greşite, pornesc îndemnuri de luptă la foc şi la uciderea fraţilor de acelaşi sânge. Din Ungaria, care-şi plânge mărirea de altădată, se aud aceleaşi îndemnuri. Duşmanii din răsărit s-au unit cu cei din apus ca să tulbure liniştea noastră pentru ca apoi să ne poată cotropi. Străinii de peste hotare încercară să împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinaţii cari trăiesc la sânul ţării noastre. Ei au cutezanţa să spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptăţii şi al libertăţii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci: «Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici». Cer libertatea, dar cu ameninţări de moarte, silesc lumea să li se supună. Doresc înfrăţirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea, desfrâul în mijlocul popoarelor… Cer desfiinţarea armatei, dar ei se înarmează. Ne îndeamnă să aruncăm steagul tricolor, dar voiesc să ridice în locul lui steagul roşu al urii. Să nu daţi crezare manifestelor şi îndemnurilor precum n-aţi dat crezare manifestelor duşmane când luptaţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti… Desăvârşiţi lucrul început prin munca şi cinstea voastră. Duşmanii voştri sunt: lenea, ura şi necinstea care domnesc peste hotare şi care ne ameninţă şi pe noi… (subl. ns.).

Fraţi soldaţi,
Cu credinţă în Dumnezeu aţi înfrânt puterea vrăjmaşului. Cu armele voastre aţi tras pentru veşnicie hotarele ţării. Cu sângele vostru aţi desăvârşit şi pecetluit jertfele voastre. De aceea nu îngăduiţi ca mâini străine şi nelegiuite să strice ceea ce voi aţi săvârşit. Păstraţi mai departe iubirea de ţară şi credinţa către Rege. Aţi jurat că veţi apăra cu ultima picătură de sânge hotarele Patriei. Păziţi-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrăjmaşilor, căci aşa au făcut părinţii şi străbunii noştri.

Fraţi ţărani,
Dumnezeul părinţilor noştri s-a înduioşat de suferinţele noastre şi ne-a dat un an îmbelşugat cum rar s-a văzut. Fiţi recunoscători faţa de bunul Dumnezeu prin munca şi credinţa voastră. Înnoiţi-vă puterile de muncă, strângeţi cu sârguinţă roadele pământului. Fiţi liniştiţi căci pământul dintre Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, l-aţi câştigat în întregime. Păstraţi-l cu sfinţenie, apăraţi bogăţia lui prin munca şi iubirea voastră.

Fraţi români,
În voi stă nădejdea şi puterea acestei ţări. Voi sânteţi şi fericirea zile de mâine. Iar voi să nu vă agonisiţi blesteme, ci binecuvântări. Duşmanii ne atacă la Nistru şi Tisa. Ei încearcă să tulbure şi pace înăuntrul ţării. Mântuirea noastră e munca, cinstea, iubirea de neam şi credinţa în Dumnezeu… Strânşi în jurul tronului şi uniţi sub umbra steagului tricolor vegheaţi la liniştea ţării… (subl. ns.).

Români de pretutindeni, muncitori, meseriaşi, soldaţi şi ţărani, fiţi vrednici de strămoşii voştri şi la înălţimea vremurilor pe care le trăim”[30]. Iată crezul lui C. Z. Codreanu la 20 de ani. Aşadar, înainte de toate, C. Z. Codreanu aşeza Patria. Patria prezentă se reazămă pe trecut, pe strămoşi, pe Ţara Veche. Pentru binele ei românul trebuie să muncească cu cinste şi onestitate. Ţara e a celor ce cred în Dumnezeu, de orice neam sau a oricărui alt neam, cu condiţia să fie loial patriei comune, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele prin muncă cinstită, nu prin hoţie.

Ţara o poate sluji oricine, de orice neam, doar sub flamura tricoloră. Cârpa roşie pe care o tot ridica atunci oamenii Moscovei nu era decât steagul unui neam străin şi hrăpăreţ. Iar cei ce se înrolau sub el, folosind diversiunea, minciuna, ura şi crima, ca agenţi ai unei puteri străine, erau nişte „înstrăinaţi”. Lor li se spune că românii n-au arat cu plugul două mii de ani pământul ţării ca să fie lăsaţi să li se distrugă ţara. Li se va bate obrazul celor ce se bucură de drepturi şi libertăţi în Ţară, dar le folosesc doar pentru a face rău Ţării, a o trăda. N-am apărat cu jertfă uriaşă o mie de ani pământul ţării, pentru ca în ceasul cel mare al Unirii, „înstrăinaţii” să ne dicteze ce e bine şi ce e rău pentru poporul cel vechi, accentua C. Z. Codreanu.

Ţara are doar un stăpân, omul pământului care a murit pentru ea, a suferit şi plâns pentru ea, şi care în ceasul negru al deznădejdii nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Şi nu a celor care s-au pupat pe bot cu duşmanul în ceasul înfrângerii. Pământul patriei, de la Tisa la Nistru, de la Mare la Carpaţii Nordici, a fost sfinţit de jertfa eroilor neamului. Urmaşii să-l iubească şi să-l sfinţească prin muncă cu hărnicie, dând slavă mare Dumnezeului Dreptăţii. Nu ura şi minciuna, cu care cei străini de neam vor să întunece orizonturile ţării, sunt soluţia mântuitoare, ci iubirea de om/de frate şi soră, de Adevăr şi cinste, de templele sfinte ale neamului. Dacă străinii samănă ură, sunt fiii urii şi ai răului. Dacă ei nu vor pace, ci doar vorbesc despre ea cu falsă smerenie căci vor război, sunt fiii întunericului. Doar făcătorii de pace vor fi binecuvântaţi, doar cei ce îndeamnă la unire şi armonie între hotarele sfinţite de jertfă ale Patriei sunt fraţii noştri, gândea la 20 de ani Corneliu Zelea Codreanu. Cei ce slujesc steag străin sunt şi vor fi trădători. N-a murit un milion de români în marele război de întregire, sub flamura sfântă a Tricolorului, ca să permitem „înstrăinaţilor” să ridice sub cerul nostru o cârpă roşie, străină şi ucigaşă, care tulbură pacea şi liniştea ţării.

Iată rezumat în câteva cuvinte crezul de tinereţe al lui Corneliu Z. Codreanu, în Iaşul anilor ’20 şi în care nu identificăm decât dragoste faţă de ţară, iubire faţă de Strămoşi, respect pentru valorile naţionale din totdeauna, respect pentru străini în măsura în care sunt loiali României. Aşadar, nici vorbă de xenofobie, rasism, antisemitism de care tot scriau şi încă mai scriu autorii cominternişti cu o neruşinare fără asemănare. Ceva mai încolo, voi analiza „punctul de vedere” al unui autor cominternist, autentic comisar al poporului în anii ’50, despre mişcarea şi ideologia politică a lui C. Z. Codreanu, spre a înţelege cititorul ce fel de istorie mi se preda mie ca elev şi student şi pe care o învăţam. Este vorba de Miron Constantinescu, adversarul tenace, constant al lui Gheorghiu-Dej, stâlp de nădejde al N.K.V.D.-ului, K.G.B.-ului şi U.R.S.S., din 1944 până în 1971, în România comunistă.

Prof. dr. Gică Manole

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)”, autor prof. dr. Gică Manole

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4170-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-4.html

––––––––––––––
[30] I. G. Duca, op. cit., p. 36-38.

Publicat în DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ | Lasă un comentariu

UN MINUNAT ZIARIST RUS DESPRE ZIUA VICTORIEI 9 MAI (rus.)

Publicat în CARICATURA ZILEI, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, VIDEO, ŞTIREA ZILEI | Lasă un comentariu

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (3)

Crez de tinereţe, Crez de generaţie

În toamna anului 1919, Corneliu Zelea Codreanu se înscrie, ca membru activ, într-o organizaţie patriotică, „Garda Conştiinţei Naţionale” întemeiată şi condusă de muncitorul Constantin Pancu cu sediul în strada Vasile Alecsandri, nr. 3, Iaşi[20]. Organizaţia avea caracter muncitoresc. Constantin Pancu era muncitor instalator, cu patru clase, orator şi iubitor al celor mulţi şi săraci dar cu „conştiinţă clar românească[21]„. Garda Conştiinţei Naţionale a activat doar în anii 1919-1920, anii de mare pericol comunist pentru România. Garda Conştiinţei Naţionale strângea pe străzile Iaşului, în „Piaţa Unirii”, mulţimi impresionante de până la 10.000 de cetăţeni ridicând conştiinţa naţională a românilor în acel moment critic acţionând ca o veritabilă „barieră în faţa valului comunist”[22]. Între agenţii Moscovei, care manipulau parte din muncitorimea Iaşului, şi organizaţia lui C. Pancu, au avut loc confruntări de stradă, zilnice şi, desigur, sângeroase.

Garda Conştiinţei Naţionale, şi-n care Corneliu Z. Codreanu a devenit activist de seamă, obţine, în februarie-martie 1920, două victorii împotriva uneltirilor comunist-moscovite. În 10 februarie 1920, la Regia monopolurilor statului din Iaşi, unde munceau 1.000 de lucrători, comuniştii au declanşat greva generală. Steagul roşu, steagul lui Lenin a fost înălţat şi fâlfâia triumfător pe clădire. Simbolurile statului român au fost date jos, distruse. În locul lor au fost afişate fotografiile „marilor eroi proletari” Karl Max, Lev Troţki, Cristian Rakovski. Muncitorii care au fost împotriva actelor antinaţionale au fost bătuţi, răniţi, alungaţi. Într-o asemenea situaţie tensionată, gravă Constantin Pancu şi C. Z. Codreanu se pun în fruntea unei mulţimi de muncitori ieşeni, cu steagul tricolor în mână, pleacă de pe strada Lăpuşneanu prin Păcurari cântând nu „Internaţionala”, ci „Deşteaptă-te Române”. Ajung la Regie, Codreanu se urcă pe clădire, aruncă jos steagul roşu, înlocuindu-l cu steagul tricolor, şi predau clădirea Armatei. Greva comunistă va fi zdrobită. Pancu şi Codreanu adună 500 de muncitori „din toate colţurile Iaşului”[23] şi redeschid fabrica. După câteva zile, foştii grevişti, induşi în rătăcire de agenţii Moscovei, solicită acordul autorităţilor de a fi reprimiţi la lucru.

A doua victorie a patrioţilor români şi a Gărzii Naţionale va fi repurtată, tot împotriva unui focar otrăvit de agitaţie moscovită, cel mai puternic centru comunist care era la atelierele C.F.R. Nicolina Iaşi, în luna martie 1920. Agenţii Moscovei, peste 5000, erau înarmaţi. Autorităţile române nu aveau curajul să intervină. I-au sfătuit pe conducătorii patrioţi Constantin Pancu şi C. Z. Codreanu să nu se aventureze în bârlogul bolşevic de la Nicolina. Steagul roşu moscovit flutura şi aici peste atelierele C.F.R.. Patrioţii îşi asumă riscul, pătrund, cu o locomotivă luată de la depou, în Ateliere. C. Z. Codreanu urcă pe scara lungă, cu steagul tricolor în dinţi, ajunge pe clădire, aruncă cârpa roşie jos, înălţând tricolorul. Sfidează urletele, ameninţările bolşevicilor dovedind un curaj exemplar. În faţa hotărârii patrioţilor români oamenii Moscovei ameninţă, dar dau înapoi: „Efectul moral al acestei acţiuni este incomparabil. Iaşul hueşte. Pe stradă nu se vorbeşte decât despre « Garda Conştiinţei Naţionale ». Un curent de redeşteptare românească pluteşte în aer. Trenurile duc mai departe, în cele patru zări, reînvierea. Ne dăm seama că bolşevismul va fi învins, pentru că în faţa lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o barieră de conştiinţă care nu-i va permite să se extindă. Toate drumurile de înainte îi sunt închise. De acum va trebui să dea înapoi. Nu mult după aceasta a intervenit şi acţiunea întreprinsă de guvernul generalului Averescu, care a tăiat orice perspectivă acestei mişcări”[24].

Agitaţiile comuniste pătrunseseră şi-n Parlament. Vorbesc de primul parlament al României Mari, creat în urma scrutinului electoral pe baza votului universal în noiembrie 1919, şi-n care ajunseră şi oamenii Moscovei. Unii parlamentari voiau debarcarea monarhiei cu ajutorul Rusiei comuniste, Ion Mihalache, dându-i impresia lui Ion I. C. Brătianu că primul for legislativ al României Unite oferă un spectacol de „Dumă prerevoluţionară”[25]. Pericolul în care se afla ţara era manifest. Tot marele om politic liberal, I. I. C. Brătianu va găsi soluţia. La sfatul său, regele Ferdinand îndepărtează guvernul Alexandru Vaida-Voevod, ce se afla la Londra, printr-o telegramă cifrată, o metodă „suigeneris”[26], şi-l aduce la putere pe generalul Alexandru Averescu, scopul fiind de a restabili ordinea în ţară şi a consolida statul român. Am zăbovit mai în urmă asupra împrejurărilor în care s-a creat primul guvern Alexandru Averescu în 1920, ce mandat a primit acesta de la rege şi I. I. C. Brătianu în urma negocierilor secrete, pe o durată strict limitată în vederea atingerii unui scop.

Desigur, cele două fapte de bravură înfăptuite de C. Z. Codreanu în Iaşul anului 1920 i-au adus prestigiu şi popularitate. Nu „neastâmpărul militant”, de care scria Z. Ornea, l-a determinat pe tânărul C. Z. Codreanu să se implice în evenimentele timpului. Riscurile asumate nu erau deloc mici. Masa bolşevică era înarmată, iar crima politică nu-i era străină. Z. Ornea, dacă ar fi avut o minimă onestitate, dacă tot a scris despre „militantismul” tânărului student, să fi făcut precizarea pentru ce anume milita Codreanu în anii ’20? Împotriva cui se ridicase el şi miile de locuitori ai Iaşului? Desigur, împotriva agenţilor comunişti ce infestau metropola de la est de Carpaţi, toţi agenţi plătiţi ai Rusiei Sovietice şi care agenţi, ideologi, conducători controlau prin manipulare şi propagandă mincinoasă mare parte din muncitorii ieşeni. Şi care „conducători” ai muncitorilor, ca dr. Ghelerter, Gheler, Spiegler, Schreigher, erau evrei. Aceştia au impus mulţimii înfometate, victima manipulării şi diversiunii, sloganuri criminale precum „Jos România”, „Jos Armata Română”, „Jos regele Ferdinand”, „Trăiască Rusia”, „Trăiască Lenin”, „Trăiască Marx” etc. Dacă tot scria despre „militantismul” lui C. Z. Codreanu, Z. Ornea putea să fie explicit. Pentru ce milita? Împotriva cui? Desigur, cărturarului Z. Ornea nu i-a fost străin adevărul în legătură cu activitatea politico-socială, de început, a lui C. Z. Codreanu, dar s-a ferit ca dracul de tămâie să-l spună. Cum să scrie, el, că tovarăşii evrei comunişti din Iaşi activau pe faţă împotriva României şi pentru Rusia?

În 1920, la Iaşi, Corneliu Z. Codreanu s-a angajat într-o aspră şi grea luptă civică pentru apărarea statului român, a României întregite. A denunţat maşinaţiunile tenebroase ale Rusiei, ce găsiseră în evreimea Iaşului o veritabilă coloană a V-a. „Militantismul” lui urmărea salvarea integrităţii teritoriale a României Unite, pe care Românie Unită agenţii Moscovei o denunţau ca pe un „imperiu multinaţional”! Evreii comunişti luptau pentru dezmembrarea noului stat. Poziţia tovarăşilor evrei cominternişti, că statul român este unul multinaţional şi că fiecare comunist român are misiunea sfântă de a lupta pentru distrugerea lui, va fi inclusă şi adoptată de partidul comunist din România ca strategie politică pe toată perioada interbelică, ca program doctrinar.

Împotriva acestor duşmani ai României, trădători ai ţării, a luptat Corneliu Z. Codreanu, cu toţii agenţi N.K.V.D. (în limba rusă: Народный Kомиссариат Внутренних Дел – Н.К.В.Д,; Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, urmașa O.G.P.U și al C.E.K.A. ca poliție secretă – n.r.), aflaţi în slujba celui mai periculos vrăjmaş, U.R.S.S.. Codreanu atunci, şi nu numai, a combătut cu vehemenţă pe comunişti, comunismul, nu pe evrei ca neam. El condamna activitatea trădătoare a evreilor comunişti, slugi ale Cominternului, nu poporul evreu în sine. Nu a fost vinovat Corneliu Z. Codreanu că, în perioada interbelică, majoritatea comuniştilor din România interbelică au fost evrei. Deci, ideologia sa, doctrina sa politică era net anticomunistă şi nu antisemită. După ce anii au trecut, iar statul român consolidându-se, C. Z. Codreanu, ca şi toţi observatorii avizaţi ai perioadei, a înţeles un fapt indubitabil: politicienii români ce formau o oligarhie economică şi financiară rapace a fuzionat pe faţă cu o altă oligarhie, la fel de rapace şi periculoasă, oligarhia de origine evreiască din România. Împotriva acestor două pericole majore ce puneau în primejdie integritatea statului român (agenţii Moscovei), sau îl confiscaseră (anii 1930-1940), punându-l între paranteze, a acţionat în plan politic şi civic pe durata vieţii sale, Corneliu Zelea Codreanu. El nu a urât pe evrei, ci a urât pe comunişti. El n-a urât pe evreii sărmani, cinstiţi, ci pe evreii părtaşi la jaful general exercitat şi de ei în perioada interbelică în România. A-l judeca în manieră tezistă, de origine cominternistă, pe Corneliu Z. Codreanu şi marea sa mişcare politico-ideologică ca antisemiţi se constituie într-o grosolană mistificare a istoriei.

Anticomunismul doctrinar l-a definit până la moarte ca şi combaterea oligarhiei (indiferent de origini) ce practica pe lângă jaful sistematic, ca urmare a monopolului puterii, şi politicianismul abject având ca rezultat destructurarea statului român, slăbirea acestuia, au reprezentat fundamentele ideologice ale lui Corneliu Z. Codreanu şi ale grupării politice creată de el. Aşadar, nu antisemitism primitiv, visceral cum au indus mincinos autorii cominternişti, nu clan de crimă organizată, ci activism politico-ideologic ce denunţa trădarea ţării de chiar oligarhia care o conducea. Activism politic ce urmărea trezirea Naţiunii Române, implicarea ei în salvarea ţării de la dezastrul spre care o împingeau oligarhii vremii. Ion Vinea, autorul straniului roman „Lunaticii”, a avut dreptate când a declarat în 1934 că tineretul ţării ce venise sub steagurile lui C. Z. Codreanu, era condamnat la moarte de oligarhie. Sfidarea, înfruntarea cu care tineretul ţării denunţa trădarea intereselor poporului român de către oligarhie nu le va fi iertată. Cum niciodată orice oligarhie, sau grup de putere din România, indiferent de epocă şi timp, nu va ierta pe cei ce vor avea dârzenia să-i înfrunte, să le demaşte abuzurile, trădarea, diversiunile, confiscarea statului şi folosirea pârghiilor de putere întru crearea de privilegii financiar-economice în dauna prosperităţii tuturor, generale.

Preocupat de marea primejdie a comunismului, Corneliu Zelea Codreanu încerca să identifice mijloace de a-l contracara. Muncitorii, sublinia el, au dreptul de a avea pe masă pâinea cea de toate zilele. Ei produc bunuri şi pe ei se reazămă ţara. Muncitorul, credea, C. Z. Codreanu, are nevoie ca de aer pe lângă pâine şi de demnitate, de onoare şi de libertate. Nu cu vorbe goale se umple de conţinut ideea de demnitate şi libertate, ci cu prosperitate economică. Dacă muncitorul lucrează pentru folosul patriei, patria să-l recompenseze pe măsură. Drepturile muncitorului de pe întinsul ţării trebuie împlinite cu ajutorul statului, nu împotriva statului cum acţionau agenţii Moscovei, comuniştii. Numai că pâinea şi onoarea muncitorului nu sunt de la sine înţelese, nu derivă, cum ar fi firesc, din sudoarea muncii lor. Ele trebuie smulse şi impuse „partidelor oligarhice”[27]. Nu însă într-o luptă ce se duce sub steag străin. Pe pământul României este inadmisibil să fie înălţat alt steag în afara celui naţional, aşa cum o fac agenţii comunişti ai Moscovei, susţinea cu tărie C. Z. Codreanu.

Dreptatea pentru muncitorul român e posibilă doar sub flamura tricoloră. Cei care îndeamnă muncitorimea română ca, în numele dreptăţii pentru ea, să se ridice împotriva hotarelor ţării, trebuie înfruntaţi. Dacă pâinea muncitorului român e sfântă, la fel de sfântă e şi ţara. Nu vom admite „nimănui ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două milenară a unui neam de muncitori şi de viteji”. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului! Nu se admite ca pentru dreptatea ta „să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii”[28]. De asemenea, e de combătut cu dârzenie, mereu, neobosit demagogia obraznică a oligarhiei ce s-a instalat în fruntea statului „la adăpostul formulelor tricolore”[29]. Oligarhia, cinică şi tiranică, lipsită de iubire de ţară, i-a adus pe muncitori în pragul disperării, exploatându-i nemilos. Vorbeşte de patrie, dar ea n-are patrie şi dacă zice că o are n-o iubeşte! Vorbeşte de Dumnezeu, dar nu crede în El! Latră cu mincinoasă smerenie (ei, oligarhii) despre Biserica neamului, în care nu intră şi nu se roagă. Vorbeşte despre simbolurile neamului, ea, oligarhia, cum ar fi Armata, dar la momentul adevărului, aceeaşi Armată a fost trimisă la război aproape dezarmată.

Aşadar, oligarhia, în viziunea lui C. Z. Codreanu, n-are nici Patrie, nici Dumnezeu, nici Onoare, nici Biserică, nici Respect pentru Strămoşi. Pentru ea, sacrificiul eroilor neamului a fost prilej de căpătuială. În clipa marii biruinţi ea nu a îngenuncheat întru slava eroilor neamului, ci s-a umplut de nădejdea unor afaceri şi mai mari. Nu vom mai permite, concluziona C. Z. Codreanu, acestor secături imorale, escroci politici să ne mai confişte destinul. Noi, cei tineri, glosa el, ne închinăm, smeriţi, în faţa vitejilor neamului al căror uriaş sacrificiu ne-a întregit ţara. Sacrificiul cutremurător al eroilor îi permite să creadă în noul stat român întins de la Nistru până la Tisa. Crede în statul român ce cuprinde pe toţi românii cinstiţi, iubitori de muncă grea, cărora le pasă de soarta neamului. C. Z. Codreanu, crede, în noul stat român părinte protector al familiei, care asigură drepturi politice şi civile tuturor în vederea asigurării armoniei sociale, care asigură prosperitatea în funcţie de munca depusă, de sacrificiul efectuat. Muncitorul să-şi apere drepturile în sindicate naţionale, statul să purceadă la îndeplinirea lor, iar beneficiul să nu mai fie doar a oligarhiei, ci şi a celor ce trudesc.
– Va urma –

Prof. dr. Gică Manole

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)”, autor Gică Manole

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4163-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-3.html

–––––––––––––––-
[20] Corneliu Codreanu, op. cit., p. 28.
[21] Ibidem, p. 29.
[22] Ibidem, p. 30.
[23] Ibidem, p. 31.
[24] Ibidem, pp. 32-33.
[25] I. G. Duca, op. cit., p. 198.
[26] Ibidem, p. 199.
[27] Ibidem, p. 33.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (2)

Cine citeşte această carte (Gică Manole, Drumul României spre Catastrofă. 1918-1940), este îndreptăţit să se întrebe: cine a fost Corneliu Zelea Codreanu? De ce întreaga oligarhie interbelică l-a considerat cel mai mare duşman? Al ei/al lor, desigur, nu al Ţării. De ce-l urăsc şi după moarte? De ce, despre C. Z. Codreanu, românii sunt obligaţi să ştie doar adevărurile scrise şi impuse de oligarhie şi Ocultă? Cum se face că deşi au trecut 8 decenii de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi altor câteva sute de mari patrioţi şi intelectuali români, ura împotriva sa s-a păstrat mereu proaspătă? Ce anume i-a înverşunat pe domnii evrei (atunci şi astăzi) împotriva marelui patriot Corneliu Zelea Codreanu, dacă ei care au avut controlul politic şi economico-financiar asupra României Unite, după ce-au impus uciderea a câteva sute de tineri patrioţi români, cărora ei le refuzaseră totul, aşadar, după ce că i-au ucis, îi urmăresc încă, cu aceeaşi ură din anii treizeci, până şi după moarte? De ce este urât Corneliu Zelea Codreanu şi după uciderea sa bestială de ordinele Ocultei? Doar ei, autorii evrei care scriu, nu-i aşa, despre anii treizeci, au dreptate? Cum poţi scrie fără să te ruşinezi, infamii de genul celor scrise de Z. Ornea, cum că Ion Zelea Codreanu a dat copiilor săi o educaţie rasistă, xenofobă doar că şi-a botezat copiii cu nume de eroi din istoria românilor? Educaţia primită de copiii lui Ion Zelea Codreanu a fost una pe care o primeau toţi copiii familiilor româneşti ale epocii: în respect faţă de părinţi, iubire faţă de ţară şi cult, faţă de strămoşi.

Până spre 1915-1916, în societatea românească, toate generaţiile au fost crescute cu scopul de a nu se da în lături de la jertfa supremă pentru înfăptuirea idealului naţional (unitate naţională). Toate mărturiile epocii vorbesc de zidirea în conştiinţa tinerilor generaţii a necesităţii imperioase de a dezrobi, la primul moment istoric favorabil, după o mie de ani, Transilvania: „Sus privirea, tinere, sus capul! Privirea spre Carpaţi. Acolo ne-aşteaptă fraţii să-i dezrobim” li se spunea de către ofiţerii instructori tuturor cadeţilor din şcolile militare din vechea Românie. Desigur, după Z. Ornea, acest îndemn nu a fost decât expresia unui şovinism deplasat, a unei xenofobii manifeste. Ce ruşine!

Corneliu Zelea Codreanu şi-a efectuat studiile primare la Iaşi, Huşi, iar între anii 1912-1916 învaţă la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. În 1916 se înrolează voluntar în regimentul tatălui său, 25 Infanterie Vaslui; în 1917, septembrie îţi reia studiile militare la Şcoala de Ofiţeri din Botoşani până în iulie 1918 pentru ca ultima clasă de liceu să o isprăvească la Huşi. În anul 1919 începe studiile la facultatea de drept în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, timp în care agitaţiile comunisto-enkavediste, plătite, instigate de Rusia puneau într-un grav pericol statul român de-abia ieşit dintr-un război pustiitor. Nu „neastâmpărul militant”[10] de care scrie Z. Ornea, l-a determinat pe tânărul Corneliu Zelea Codreanu să-şi înceapă activitatea publică în primăvara anului 1919, ci dragostea profundă faţă de ţară, grija de a o apăra în caz că „vin bolşevicii peste noi”[11]. Astfel, tânărul C. Z. Codreanu adună în jurul său 21 de elevi de la liceul din Huşi, strânge arme care, pe atunci „erau pe toate drumurile”[12], creează, ca acoperire, societatea culturală „Mihail Kogălniceanu”, se instruiesc în pădurea Dobrina unde fac exerciţii cu caracter militar, pentru ca în caz că „armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare”[13].

C. Z. Codreanu şi colegii săi înţelegeau bine cine întreţinea starea de haos din ţară, efectul distrugător al revoluţiei bolşevice tocmai se manifesta dramatic în stânga Nistrului, iar agenţii acesteia din ţară instigau muncitorimea din România spre comunism. În acei ani situaţia din ţară era de o gravitate fără de precedent. Războiul, revoluţia bolşevică radicalizează masele; „cascada tronurilor” devenise o realitate. Nu resping ideea că, dacă şi în România, agitaţiile comuniste au câştigat teren faptul se explică şi prin influenţa directă a „Marelui Octombrie”. Sutele de mii de soldaţi ruşi de pe frontul românesc au trecut de partea bolşevicilor. La Iaşi, la Socola, în 1918, exista un centru/comandament militar bolşevic care viza declanşarea revoluţiei în România. În spatele acţiunilor era Cristian Rakovski şi oamenii săi. Bolşevicii urmăreau arestarea familiei regale a României. Agenţii lor împânziseră partea de ţară liberă cu propagandă comunistă. Nu pot să refuz ideea că decizia oligarhiei politice româneşti de a-şi asuma ca obligaţii imediate o reformă agrară radicală cât şi o consistentă reformă politică s-a efectuat şi sub puternica presiune a evenimentelor din Rusia. Planurile bandei lui Lenin şi Troţki în România au eşuat lamentabil. Iar „vinovatul” principal a fost Armata Română.

Împotriva centrului conspirativ bolşevic de la Iaşi (Socola), unde se oploşiseră, ca bandiţii, mii de soldaţi ruşi bolşevici, la ordinele încă prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, generalul Constantin Prezan printr-un atac surpriză devastator din 9 decembrie 1917 lichidează, cu ajutorul bravelor trupe române, focarul de infecţie socială de la Socola. I. G. Duca în memoriile sale politice a scris pagini antologice despre acest eveniment[14]: „Părea un basm şi totuşi era realitate. Când pe la ora şapte, şapte şi jumătate, bolşevicii s-au văzut înconjuraţi de trupele noastre, au schiţat timp de câteva minute o rezistenţă, dar, simţindu-ne depășiți au depus imediat armele, şi astfel fără nicio luptă, am putut dezarma mai multe mii în câteva ceasuri fără nici o pierdere… În câteva săptămâni am lichidat armate bolşevică şi zile de-a rândul ne-a fost dat nouă, care văzusem cu un an înainte defilând pe străzile Iaşilor în sunetul cântecelor trupele ţariste mândru sfidătoare, nepăsătoare la durerile şi înfrângerile noastre, ne-a fost dat, zic, să privim aceeaşi soldaţi prăpădiţi, dezordonaţi şi dezarmaţi, duşi ca turmele de câţiva plutonieri români… Era un spectacol de necrezut, unul din cele mai paradoxale ale fantasticului caleidoscop al războiului. Era însă mai presus de toate pentru noi şi cea mai cruntă răzbunare a soartei împotriva trădării ruseşti[15]„.

În acest timp şi familia regală a României se aflase într-o dificultate majoră, existând posibilitatea de a fi îndepărtată din fruntea României (cât mai era ea). Regele Ferdinand n-a ezitat să declare anturajului, cât şi celor mai de seamă oameni politici, că, în faţa tensiunilor sociale, ar fi în stare să-l desemneze ca prim-ministru al ţării chiar şi pe I. C. Frimu numai ca să-şi salveze Coroana (şi privilegiile aduse de statutul Casei Regale)[16]. La 1918 I. C. Frimu era un important lider socialist, în faţa căruia tremura oligarhia românească. Aşadar, pericolul răspândirii anarhiei comuniste în ţară l-a determinat pe tânărul de doar 20 de ani, C. Z. Codreanu să se angajeze în lupta contra bolşevicilor pe care îi simţea ca pe un „val distrugător” al ordinii şi civilizaţiei. „Muncitorimea, însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presă jidănească şi, în general, de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare antiromâneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât soarta noastră ca neam[17]„.

Aşadar, ţara de-abia ieşită din război era ameninţată de comunism. Pretutindeni conspiraţii, anarhie. Iar comuniştii din ţară erau în proporţie covârşitoare de origine evreiască. Tinerii din Huşi la 1919 s-au organizat să lupte împotriva comuniştilor, nu împotriva evreilor. Dar, la acea vreme, aproape toţi comuniştii erau evrei. Nu antisemitismul a definit acţiunile lui C. Z. Codreanu în acei ani, ci anticomunismul. Aveau conştiinţa că ei, tinerii, ce tocmai îşi încheiau cursurile liceului, se alătură eroilor din trecut ce au luptat şi s-au jertfit pentru ţară. Iar ţara lor, în acei ani era pusă în pericol de „valuri de vrăjmăşie” ce se abăteau întunecat „din lăuntru şi din afara hotarelor”[18]. Comunismul era „haina” nouă sub care se ascundeau planurile imperialiste ale Rusiei.

Luându-şi bacalaureatul, Corneliu Z. Codreanu, se înscrie, ca student, la facultatea de drept din Iaşi, oraşul pe care el îl vedea ca pe o „cetate eternă a românismului”[19]. Iaşul de după războiul de întregire se transformase cu totul faţă de anii de dinainte de război. Codreanu constată că oraşul unirii devenise cosmopolit. O masă de studenţi, compactă şi agresiv comunistă venită din Basarabia se manifesta, pe faţă, ca agent de influenţă a Rusiei sovietice. Considerau că pentru ea (adică pentru acea masă compusă din studenţi evrei), „naţiunea”, „patria”, „biserica naţională”, „drepturi istorice” sunt reminiscente ale unei barbarii din trecut! Profesorii universităţii se credeau obligaţi, erau convinşi, cum a şi declarat unul dintre ei, Paul Bujor, că pentru omenire, din acel moment şi până-n veac „lumina va veni doar de la răsărit”. Majoritatea studenţilor se manifesta în ton cu acest slogan odios. Repudia orice idee de tradiţie naţională. Tot ce era românesc era depăşit. Societatea nouă, credeau ei, presupunea alte valori. Nu conştiinţă şi responsabilitate faţă de comunitate, adică faţă de ţara nouă născută în urma unui uriaş sacrificiu, ci doar libertatea de conştiinţă! Conform acesteia, Dumnezeu nu mai exista. Murise de mult!

Studenţimea alogenă comunistă impuse interzicerea slujbelor religioase la început de an universitar la Iaşi. Noul Dumnezeu venise pe pământ în chip mântuitor de Mesia social. Noul Mesia era Lenin! Şi se aşezase biruitor acolo unde se găsea la acel moment centrul Istoriei. La Moscova, desigur. Tocmai în acel timp, demonii noului Dumnezeu, cu pistolul şi sabia în mână instalau la est de Nistru noul Ierusalim (cekiştii), înfăptuind Genocidul. Li se părea că ei, studenţimea evreiască ce domina Universitatea ieşeană (şi nu numai) sunt înainte mergătorii Noii Lumi şi în România. Priveau cu dispreţ agresiv spre studenţii (puţini) ce se considerau legaţi de tradiţiile părinţilor şi bunicilor, de Ţara întregită. Fermentul ideologic dizolvant – bolşevismul – ieşise din universitate şi răspândise compact peste muncitorimea ieşeană. Sloganuri şi diversiuni înlocuiau munca organizată atât de necesară refacerii ţării. Dacă lipsea pâinea, remediul nu era munca tenace, ci revoluţia comunistă. Ceka îşi plasase mii de agenţi în Iaşi. Manipularea flămânzilor urmărea sabotarea ţării. Nu aratul pământului, nu plugul şi cultivarea grâului erau remediul la sărăcie, ci „comitete”, „soviete”, „adunări”, „discursuri”, „greve”, „manifestaţii” toate acompaniate de urletele isterice ale mulţimii: „Jos România”, „Jos Regele”, „Trăiască Rusia Sovietică”, „Jos Armata Română” etc.

În spatele mulţimii, conducătorii lor, cu toţii evrei. Cu toţii în slujba Moscovei! Cu toţii devotaţi fanatic Moscovei! „Revoluţia” proletară a lui Lenin şi Troţki trebuia să se dovedească biruitoare şi în România. Căci aici trebuia creată patria poporului ales, noua lui Patrie, peste pământul unui popor primitiv, ignorant, străin de noul Dumnezeu al omenirii! Foamea, mizeria erau reale. Pentru muncitori, desigur, dar nu şi pentru noua clasă de „ideologi” ce-i mâna din urmă ca pe o masă de manevră. Statul român tremura din încheieturi. Instituţiile sale erau anemice. Strada era la dispoziţia noilor ideologi cu ştaif moscovit. Ei controlau muncitorimea. Foamea cronică e mai periculoasă decât moartea. Te aruncă în braţele pricepute ale duşmanului manipulator. Când n-ai pâine pe masă patria dispare din gând. Numai că noii ideologi – cu toţii evrei – nu aveau nimic comun cu adevăratele interese ale muncitorilor. Nici ale României. Noii conducători din spatele muncitorimii flămânde doreau să distrugă noua Ţară creată prin jertfă. Ei se voiau, şi se vedeau chiar, stăpâni peste noua Românie în care urmăreau să instaureze, ca şi peste Nistru, aceeaşi tiranie criminală. Peste tiranie, ei, noii ideologi, noii Mesia, obligatoriu, urmau să stăpânească.

N-au reuşit la 1919-1920. Vor reuşi să se urce pe grumazul neamului românesc peste două decenii şi jumătate. După o altă nenorocire generală, şi când „luminătorul” de la răsărit, biruitor şi ucigaş, ni-i va aşeza în frunte. Şi va instala în parte o altă Românie, mai mică, martirizată din nou, noul ordin mesianic compus tot din „marii” ideologi şi patrioţi din anii douăzeci! Dar la acel timp, Noii Mesia, mari „iubitori”, „făuritori” de „destin românesc” nu puteau şti ce drum poate apuca Istoria. Aveau credinţa că doar ei o îndreaptă (pe Istorie, fireşte) pe drum bun şi luminos! Singurul de urmat! În Iaşul anilor ’20, obrăznicia acelora ce nu mişcaseră un deget în direcţia clădirii noii Românii (România Unită) şi care aveau neobrăzarea, pretenţia să se cocoaţe la conducerea ei, societatea nu avea posibilităţi de ripostă. Războiul, degradarea totală a condiţiilor de viaţă, politicianismul specific oligarhiei reuşiseră să surpe temeliile de rezistenţă ale statului român.
– Va urma –

Prof. dr. Gică Manole

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)”, autor Gică Manole

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4156-corneliu-zelea-codreanu-intre-mistificare-ura-si-realitate-istorica-2.html

––––––––––––––-
[10] Z. Ornea, op. cit., p. 285.
[11] Corneliu Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Ediţia a X-a, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2001, p. 21.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] I. G. Duca, op. cit., vol. III, pp. 33-42.
[15] Ibidem, p. 42.
[16] Declaraţia a fost făcută în primăvara anului 1918 către omul politic conservator, Dumitru Greceanu la Iaşi (în Constantin Argetoianu, Memorii, partea a V-a, Editura Machiavelli, Bucureşti, p. 173). Dumitru Greceanu este omul ce va fi ucis în atentatul de la Senat al lui Max Goldstein din 8 decembrie 1920.
[17] Corneliu Codreanu, op. cit., p 22.
[18] Ibidem, p. 24.
[19] Ibidem, p. 25.

Publicat în ARTICOLE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, DOCUMENTE, FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE, ISTORIA NOASTRĂ, ŞTIINTA CULTURĂ CIVILIZAŢIE | Lasă un comentariu