LA MULȚI ANI DISTINSE PROFESOR GICĂ MANOLE!

Astăzi, 22 aprilie 2021 sărbătorim Ziua de Naștere a unui din puținii istorici-luptători neînfricați pentru triumful adevărului istoric. Patriot-model, Om de excepție, cercetător neobosit, pentru care Măria Sa Adevărul este călăuză pentru întreaga viață.

Autor și coautor a zeci și zeci de volume de carte istorică, Domnul Gică Manole ne cucerește prin argumentele și sursele indiscutabile aduse cititorului, prin felul Domniei sale de a scrie, accesibil și pe înțelesul tuturora, prin dragostea sa pentru Neam și Țară, pentru tot ce este românesc. Câtă dragoste de România și români trebuie să ai, ca în propria curte să ridici un minunat bust unui Mare bărbat al Neamului Românesc, Mareșalului Ion Antonescu? Cât respect și neînfricare trebuie să ai, pentru această titanică personalitate, acum, când lumea este pe dos, când țara este condusă de cei, care o urăsc și storc din ea, tot ce se mai poate stoarce?

LA MULȚI ANI FERICIȚI DISTINSE DOMNULE PROFESOR!

SĂNĂTATE, INSPIRAȚIE, SUCCESE ȘI MULTE BUCURII!

Cu respect, recunoștință, colegul Dvs. de breaslă din Basarabia, Alexandru Moraru

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

ALEXANDRU MORARU: PREZENȚE BIBLIOGRAFICE (Partea II, publicistica)

                    (cărți, publicistică, filme și autografe cu dedicații)

Pe parcursul a multor ani am scris articole, am depistat mii și mii de documente de arhivă, am filmat mai multe evenimente importante de interes public, personalități, mai mult sau mai puțin deosebite, am scris și editat cărți, care în majoritate au fost înalt apreciate de specialiști și de publicul larg.Tot odată am primit sute și sute de cărți, cu autografe și dedicații din partea autorilor.

Toate aceste lucruri, m-au făcut să mă gândesc la o structurare ale informațiilor despre cele menționate mai sus. Poate intr-adevăr ar putea prezenta un interes public.Am convenit să le împart în 4 capitole: cărți, publicistică, filme și autografe. Vă propun spre atenția Dvs. Capitolul II „Publicistică”, deoarece prima parte a fost publicată la 28 februarie 2021 tot pe acest portal https://morarita.wordpress.com/2021/02/28/alexandru-moraru-prezente-bibliografice-partea-i-carti/

                                  PUBLICISTICA

1.„Arhiva- un depozit al istoriei” în „Glasul Națiunii”nr.22 din 28.12.2000 (în „Săptămâna”, nr.52 din 29.12.2000 și „Capitala” din 13.01.2001

2. „Electorala 98 și „echipa de succes” în „Glasul Națiunii”, nr.4-5-6-7 din 31.01, 07.02. 14.02, 21.02.2001

3. „Nicolae Iorga și Basarabia” în „Capitala”nr.15 din 28.02.2001

4. „De s-ar ridica Ștefan-Vodă” în „Glasul Națiunii”, nr.18 din 08.08.2001

5.„Povara trecutului stalinist” în „Literatura și Arta”, nr.34 din 18.06.1994

6. „Din istoria satului Jevreni”în gazeta raională Criuleni„Opinia”, nr.2-7-9 din 05.01;19.01, 02.02. 1991

7.„Blazonul orășelului Criuleni” în „Opinia”(Criuleni), nr.112, 146, din 18.09; 02.10; 06.12.1990

8.„Din istoria satului Pașcani” în gazeta„Biruitorul”(Criuleni) din 24.03.1981

9. „Pământul- o imensă arhivă” în „Baștina”(Criuleni), nr.62 din 24.05.1990

10. „Păvază obscurantismului” în gazeta „Biruitorul”(Criuleni)nr.20 din 17.02.1981

11. „De aur, visul făurit”; „Fiecare zi devine istorie” în „Opinia”(Criuleni), nr.47 din 01.12.1993

12. „Sub stragul stalinizmului” în gazeta „Baștina”(Criuleni), nr.77 din 28.06. 1990

13. „Despre grafia latină” în săptămânalul „Literatura și Arta”, nr. 26 din 23.06.1988

14. „Din istoria drumurilor” în „Biruitorul”, nr.45 din 16.04.1981

15. „Un creștin în infernul atomic” în „Opinia”(Criuleni), nr. 49 din 22.12.1993

16. „Primii ani de făurire” în „Biruitorul”, nr. 114 din 22.09.1981

17. „Ivan Bodiul și migrația „binevolă”(scrisoare) în revista „Nistru”, nr.1, 1989

18. „Necesitatea valorificării operei lui Nicolae Iorga”(scrisoare) în revista „Nistru”, nr.12, 1988

19. „Dosarul strict secret 009” în săptămânalul„Glasul Națiunii”, nr.32 din 29.08.2002

20. „Prezențe criulenene în opera lui Nicolae Iorga”în „Opinia”, nr.44 din 26.11.1994 și nr.24 din 10.06.1995

21.„Victime ale râșniței staliniste(Cartea Memoriei) în „Opinia”nr.30, din 04.07.1992

22. „1918-anul ascensiunii naționale” în „Opinia”(Criuleni), nr.14 din 02.04.1996

23. „Gazetei „Opinia”- La Mulți Ani!” în „Opinia”, nr.16. din 27.03.1996

24. „Ultima șansă a democraților” în „Literatura și Arta”nr.4 din 26.01.1995

25. „Povestea răbdării dobitocești” în „Literatura și Arta”, nr.52 din 22.11.1994

26. „Mozaic Istoric”în „Opinia”(Criuleni), nr. 23 din 16.05. 1992; nr.17. din 17.04.1993; nr.21 din 11.06.1994

27. „Scrisoare deschisă privind grafia latină” în revista „Orizontul”, nr.10 din 1988, pag 2-3

28. „Muzica-ca sens al vieții: Valentina Calistru” în „Opinia”(Criuleni), nr.23 din 25.06.1994

29. „Soarta unei familii, a unei țări întregi…” în nr.3, noiembrie 1996 în „Revista Română”(mun.Iași)

30. „Despre „Istoria RSSM” în 6 volume” în „Literatura și Arta”nr.37 din 08.09.1988

31. „File de Istorie” în gazeta„Invățământul Public” din 05.03.1980 și în nr.92 din 15.11.1980

32. „Mai gândește-te, mai compară!” în revista „Chipăruș”, nr.3, din 1984

33. „Răstignit pentru Basarabia” în săptămânalul „Glasul Națiunii”nr.40 din 24.10.2002

34. „Credință pusă la zid. Confesiunile religioase din RSSM în 1944-1950” în „Glasul Națiunii”, nr. 1-2 din 16.01.2003

35. „Comunizmul ne-a făcut canibali: 1947” în gazeta „Flux”, nr.4 din 14.02.2003

36. „Vetre strămoșești: Jevreni.Istoria unui sat” în „Glasul Națiunii”, nr.14 din 10.04.2003

37. „Povara Paștelui Feminin” în „Glasul Națiunii” nr.16 din 24.04.2003

38. „Repetabila povară” în gazeta„Făclia” nr.19 din 17.05.2003

39. „1940: când au năvălit„eliberatorii”în „Glasul Națiunii”, nr.24-29 din 26.06.2003; 03.07.2003; 10.07.2003; 17.07.2003; 24.07.2003; 07.08. 2003

40. „Tatarbunar: răscoală după scenariu” în „Glasul Națiunii”, nr.29, din 07.08.2003

41. „Chișinău, 1944: „Ocupat de NKVD” în „Glasul Națiunii”, nr.38 din 09.10.2003

42. „Credința noastră pângărită” în „Glasul Națiunii”, nr.3-4 din 29.01.2004

43. „Arhivele statului: între contribuții și probleme” în „Glasul Națiunii”, nr.3-4 din 29.01.2004

44.„Credința noastră pângărită-2(religia mozaică)Politica statului sovietic față de structurile religioase din RSSM” în „Glasul Națiunii”, nr.16 din 29.04.2004

45. „Copiii „în grija”statului sovietic(din negativul adevărului bolșevic 1944-1951) în „Glasul Națiunii”, nr.19 din 20 mai 2004

46.„Credința noastră pângărită-3(religia protestantă baptistă).Politica statului sovietic față de structurile religioasedin RSSM” în „Glasul Națiunii”, nr.28 din 29 iulie 2004 (două pagini A3)

47. „Credința noastră pângărită-4 (organizația religioasă„Martorii lui Iehova”) publicat în săptămânalul„Glasun Națiunii”nr.35 din 23.09.2004, fila 9 cu continuare în nr.36 din 30 septembrie 2004, fila 8

48. „Credința noastră pângărită-5 (Biserica catolică din RSSM), publicat în nr.10 din 17.03.2005, fila 7; nr.11 din 24.03.2005, fila 7; nr.12 din 7.04.2005, fila 3

49.„Cartea „Holocaustul din Basarabia” este un eșec”, publicat în cotidianul național „Flux”, nr.61 din 27.04.2005, pag.2

50. „Cultura„ascultată” la Biroul CC(anii 70, sec. XX)”publicat în „Ziarul de Gardă”, nr.17 din 12.05.2005, pag.4

52. „Un document de arhivă despre Teatrul„Luceafărul” în „Glasul Națiunii”, nr.34 din 29.09.2005, fila 7

53. „Cadrele bolșevicilor-1”(documentele acuză regimul sovietic) în „Flux de vineri”, nr.2 din 20.01.2006

54. „Cadrele bolșevicilor-2” ”(documentele acuză regimul sovietic) în „Flux de vineri”, nr.8 din 3.03.2006

55.„Cadrele bolșevicilor-3” ”(documentele acuză regimul sovietic) în „Flux de vineri”, nr.16 din 28.04.2006

56. „Din istoria radiodifuziunii moldovenești(anii 70, sec.XX)” publicat în „Glasul Națiunii”, nr.16 din 18.05.2006, fila 6

57. „Criminali în halate albe(din negativul medicinei din RSSM” publicat în „Glasul Națiunii”, nr.39-40-41 respectiv 16.11.2006, fila 8; 30.11. fila 16 și 7.12.2006

58. „Sabia Dreptății noastre(documentele acuză regimul de ocupație sovietic) 1-2 publicat în săptămânalul„Literatura și Arta”, nr.37 din 13.09.2007 și nr.39 din 27.09.2007

59.„O carte-sinteză de Brândușa Colesnic”în „Literatura și Arta”nr.23 din 8.06.2017, fila 4

60. „O enciclopedie de unicat a monumentelor dispărute prin violență…” în „Gazeta Satelor”, nr.39 din 19.10.2018

61. Articol„Tragediile poporului nu pot fi date uitării” de Aurel Hioară, în revista „Bibliopolis”nr.4 (vol.36), 2010, pag.82-84

62. „Mihai Eminescu: maraton poetic de excepție” de Alexandru Moraru în revista „Bibliopolis”, nr.1(vol.60)2016, pag.127-131

63.„B.P.Hasdeu în lumina unor noi cercetări istorice și filologice” de Alexandru Moraru în revista„Bibliopolis, nr.1(vol.60) 2016, pag.142-146 (cu foto)

64.„Conferința Științifică„Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie” de Alexandru Moraru în revista„Bibliopolis”, nr.2 (vol.61), 2016, pag.126-130 cu foto

65.„Pe urmele bunicului meu Ion Alexandru Moraru, la Orhei”  de Alexandru Moraru în revista „Bibliopolis”, nr.3 (vol.70), 2018, pag.91-94, cu fotografii

66.„Conferința științifică„B.P.Hasdeu-folclorist și lingvist de excepție” de Alexandru Moraru în revista„Bibliopolis” nr.1 (vol.72), 2019, pag.111-112 (cu fotografii)

67.„Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu” de Nadejda Roșcovanu în „Jurnal de Chișinău”, nr.22 din 14.06.2019, pag.11(despre ședința Clubului Istoricilor (președintele clubului Alexandru Moraru)

68. „Pan Halippa amenințat cu moartea”autor Alexandru Moraru în„Gazeta Satelor”, nr.36 din 28.09.2018, pag.3 cu continuare în nr.37 din 5.10.2018, pag.3

69. „Actul înțelepciunii istorice(despre cartea„Ecoul Unirii”)autor Tudor Țopa în „Gazeta Satelor”nr.10 din 23.03.2018, pag.4

70.„Articol„Victimele terorii comuniste din Basarabia.Documente secrete sovietice 1944-1954”, de dr.Viorica Olaru Cemârtan în revista „Destin românesc”, nr.2, 2010, pag.158-161

71. Articol„Bibliocultural basarabean.Adevăr și Omagiu”, autor Raia Rogac în săptămânalul „Națiunea”(București), nr.569 din 21-27 iunie 2010, pag.7, cu foto

72. Articol„Basarabia ocupată de ruși:Canibalismul provocat de sovietici” de Alexandru Moraru în săptămânalul„Țara Noastră”(mun.Iași), nr.2 (4) martie,2009, pag.4

73. Articol„Așa a început sovietizarea-1” de Alexandru Moraru în revista„Magazin Istoric” (București), nr.6 din 2006, pag.12-14

74. . Articol„Așa a început sovietizarea-2” de Alexandru Moraru în revista„Magazin Istoric” (București), nr.7 din 2006, pag.39-44

75. . Articol„Așa a început sovietizarea-3” de Alexandru Moraru în revista„Magazin Istoric” (București), nr.6 din 2007, pag.14-17

76. Articol„Povara de a fi român” de Alexandru Moraru în revista„Magazin Istoric”(București), nr.2 din 2008, pag.5-9

77.Articol „Canibalismul provocat de sovietici” de Alexandru Moraru, nr.88, aprilie 2009, pag.65-68

78. Articol„Masacrul militarilor polonezi de la Katîn” de Alexandru Moraru în revista„Oastea Moldovei”(Chișinău), nr.5, mai 2014, pag.20-21

79. „Gazeta de Chișinău”nr. 31 din 4 septembrie 2020 articol „Despre comportamentul ocupanților sovietici (1)

80. „Gazeta de Chișinău”nr. 32 din 11 septembrie 2020 articol „Despre comportamentul ocupanților sovietici (2)

81. „Gazeta de Chișinău”nr. 33 din 18 septembrie 2020 articol „Despre comportamentul ocupanților sovietici (3)

82. „Gazeta de Chișinău”nr. 34 din 25 septembrie 2020 articol „Despre comportamentul ocupanților sovietici (4)

83. „Gazeta de Chișinău”nr. 42 din 20 noiembrie 2020 articol „Chișinău, 1944.„Ocupat de NKVD” sau învingătorii nu pot fi judecați”

84. „Gazeta de Chișinău”nr. 43 din 27 noiembrie 2020 articol „Criminali în halate albe”

85. „Gazeta de Chișinău”nr. 45 din 11 decembrie 2020 articol „Atitudinea autorităților sovietice față de credința protestantă baptistă” (1)

86. „Gazeta de Chișinău”nr. 46 din 18 decembrie 2020 articol „Atitudinea autorităților sovietice față de credința protestantă baptistă” (2)

87. „Gazeta de Chișinău”nr. 47 din 25 decembrie 2020 articol „Atitudinea autorităților sovietice față de credința protestantă baptistă” (3)

88. „Gazeta de Chișinău”nr. 48 din 31 decembrie 2020 articol „Atitudinea autorităților sovietice față de credința protestantă baptistă” (4)

89.„Gazeta de Chișinău” nr.02 din 22 ianuarie 2021 articol„Istoria fără falsuri și legende cominterniste”, pag. 14

90 .„Gazeta de Chișinău”nr.03 din 29 ianuarie 2021 articol„Dușmanii puterii sovietice-1”, pag.14

91. .„Gazeta de Chișinău”nr.04 din 05 februarie 2021 articol„Dușmanii puterii sovietice-2”, pag.14

92. .„Gazeta de Chișinău”nr.05 din 12 februarie 2021 articol„Dușmanii puterii sovietice-3”, pag.11

93. .„Gazeta de Chișinău”nr.06 din 19 februarie 2021 articol„Dușmanii puterii sovietice-4”, pag.11

94. .„Gazeta de Chișinău”nr.07 din 26 februarie 2021 articol„Evrei în GULAG-1”, pag.14

95. .„Gazeta de Chișinău”nr.08 din 05 martie 2021 articol„Evrei în GULAG-2”, pag.14

96. .„Gazeta de Chișinău”nr.09 din 12 martie 2021 articol„Evrei în GULAG-3”, pag.14

97.„Gazeta de Chișinău” nr.10 din 19 martie 2021 articol„În martie 1918,bunicul meu a votat Unirea (1), pag.14

98. .„Gazeta de Chișinău” nr.11 din 26 martie 2021 articol„În martie 1918,bunicul meu a votat Unirea (2), pag.14

99. revista „ Viața Basarabiei” nr. 3 din 2020 articol „ Inspecțiile făcute în Basarabia de Mareșalul Ion Antonescu în perioada zilelor 7, 8, 9,10 și 11 aprilie 1942”.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

MAI DĂ DOAMNE ASEMENEA FEMEI ȚĂRII MOLDOVEI:LIDIA KULIKOVSKI

Astăzi, în ceas aniversar, majoritatea din colegii mei de serviciu se grăbesc să-i aducă un omagiu, uneia din cele mai celebre bibliotecare ale timpului, Distinsei Doamne dr.Lidia Kulikovski.Această Femeie -Legendă vie a biblioteconomiei din RSSM și Republica Moldova, care cum am mai scris și anterior a înfăptuit o adevărată revoluție(pașnică) în în tot sistemul de biblioteci și a luat măsuri excepționale, pentru a nu admite dispariția bibliotecilor ca instituție de stat, a întocmit și modificat un șir întreg de proiecte, pentru ca Măria Sa Biblioteca să rămână in vârful piramidei de informare și cercetare.

Numele Doamnei Lidia Kulikovski este bine cunoscut în tot spațiul românesc, dar și peste frontierele lui. Autoare a zeci de volume de carte, prepondedent de cercetare în domeniul respectiv, un exemplu demn de urmat sub toate aspectele. De când o cunosc, este în pas cu timpul în tot ce face, iar în unele cazuri, chiar anticipează timpul. Este un pedagog și psiholog de excepție, cucerește colegii și publicul cu simplitatea și modestia sa, cu șuvițele de umor, strecurate cu grijă prin lecțiile de biblioteconomie sau în alte domenii.

Este Omul care mereu emană energie pozitivă, Omul pe care îl putem cu ușurință numi Enciclopedist al Biblioteconomiei Moldovenești, Omul care mereu învață și îi învață și pe alții, Omul, care este gata să sară în ajutorul oricui, indiferent de statutul social al respectivei persoane.

Am scris aceste rânduri din marele respect și recunoștință pe care îl port pentru minunata Doamnă Lidia Kulikovski la acest ceas aniversar. Să ne trăiți LA MULȚI ANI FERICIȚI DISTINSĂ DOAMNĂ LIDIA! SĂNĂTATE și INSPIRAȚIE!

Cu drag, Alexandru MORARU, șef serviciu Biblioteca Centrală„Hasdeu”

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ucraina, un stat eşuat la frontiera de est a României?

România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din U.R.S.S.), pe lângă celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării…), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt. Ucraina – 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 576.450 km2 fără Crimeea, cu un P.I.B. nominal pe cap de locuitor de 3.055 de dolari în 2014 – este cel mai mare vecin al României şi, potenţial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil. Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două diferende nestinse: tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa. Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” şi cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat şi „Fondul Proprietatea” în România). Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor, al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros. La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă „The Saker” (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulţi ucraineni din Ucraina, din S.U.A., din Canada şi din Rusia şi-au pus mari speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură. Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu.

Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”. În 2021, tratatul poate fi denunţat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul al XX-lea, scriitorul şi gânditorul Aleksandr Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei: „Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al satrapului Hruşciov). Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului. Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o « Mare Putere »?”[1].

Soljeniţîn s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia): „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot: Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, Țările Baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia”[2]. Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.

În S.U.A. trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi foarte bogaţi. Interesul S.U.A. pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai prin intenţia de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei. În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei S.U.A. şi a N.A.T.O., din care şi noi, românii, facem parte. E interesant de văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăieşte în S.U.A. şi care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc., este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din S.U.A., de Paul Craig Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991: „Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a K.G.B., ca « activist antisovietic periculos » şi « provocator »; pe drept cuvânt, de altfel”[3]„Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea?) ucraineni îşi dau seama de două lucruri: în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr). La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică « schimbare în care putem crede »”, în principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul.

Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor. Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte. A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii”. Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în calitate. A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate ! Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori, asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme”[4].

„Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate” ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete” caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii; S.B.U.-ul ucrainean îmi aminteşte întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii ’70 şi ’80. Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată”[5].

„Ucraina este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei. Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul. La urma urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii, credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual”[6].

„Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt, aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă” n-a fost nici ea ţinută – ceea ce-mi aminteşte de „cruciada porumbului” a lui Hruşciov…). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie: „Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din P.I.B.-ul ţării, iar P.I.B.-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media U.E.”[7].

„Cred că nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă”[8].

Ce înseamnă „stat eşuat” (rogue stateÉtat voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-şi plătească datoriile. Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eşuate.

Ucraina deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti (o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles, ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul. În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350.000-400.000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea Odesa, 40.000-50.000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10.000-11.000 de volohi la graniţa cu Polonia. Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400.000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi, va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023. Teritoriile s-au mişcat în trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului etnic.

Ucraina se pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens. Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia – pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte -, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze. Politicienii de la Kiev, în frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari…

Petru Romoşan

SURSA: https://www.art-emis.ro/analize/ucraina-un-stat-esuat-la-frontiera-de-est-a-romaniei

Aranjament grafic – I.M.–––––––––––[1]Alexandre Soljénitsyne, Le Problème russe à la fin du XXe siècle, Fayard, 1994, p. 126.[2] Ibidem, op. cit., p. 124-125).[3] Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021.[4] The Saker – „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”, lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021.[5] idem.[6] Idem.[7] Idem.[8] Idem.           

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

De la Biblioteca„Maramureș”la emisiunea„Românii au talent”!

                                                                                                     Cuvânt despre colegi

  De la Biblioteca„Maramureș”la emisiunea„Românii au talent”!

Prin voia Domnului sau a înâmplării, am cunoscut-o pe doamna Elena Sinița, bibliotecara de la Biblioteca„Maramureș”, filială a Bibliotecii Municipale„B.P.Hasdeu”probabil în cadrul unor ședințe comune ale tuturor filialelor instituției noastre.La prima vedere mi s-a părut o femeie tânără, de o frumusețe fină, care nu se aruncă în ochi de la prima vedere, dar ulterior în procesul cunoașterii, se poziționează în fruntea celorlalți.

La biblioteca în care doamna Elena era cu o funcție, puțin mai târziu devenită și șefa filialei pe parcursul a mai mulți ani, am fost invitat de mai multe ori, fie cu lansarea cărților mele pe post de autor sau editor, sau alte evenimente, alături de colonelul(r) Alexandru Ganenco, editor și publicist, sau Distinsa doamnă Maria Pilchin, poetă, scriitoare, critic literar, o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului, de o inteligență rară.

Spun acest lucru, pentru ca stimatul cititor să înțeleagă, că sunt în cunoștință de cauză. Despre calitățile doamnei Elena Sinița, am aflat pe parcurs, singur, fiind o fire extrem de modestă, nu-i place să se laude cu succesele mai mari sau mai mici, este omul muncii, hărniciei, inovației, inventivității, omul proiectelor noi, plină de idei, care mai decare, unele chiar năstrușnice și deochiate. Fiindcă nu prea a fost alintată cu subalterni, care ar putea corespunde fișei de post, doamna Elena, pentru a face față cerințelor actuale, este permanent silită să antreneze pentru muncile online, cele două copile ale sale, studente la instituții prestigioase  de învățământ superior.

M-a mirat sârguința doamnei și mișcarea rapidă spre scopurile propuse. Deși în perioadă de pandemie, incepând cu martie 2020, trecerea bibliotecilor in sistemul online, domnia sa personal a turnat în 3-4 luni mai bine de 30 de filmulețe, pe care cu ușurință am putea să le considerăm profesionale, deși majoritatea superiorilor le-au trecut cu vederea, fie cu voie sau fără voie. Sigur că atunci, când munca ta este trecută cu vederea, de mai multe ori, randamentul muncii și plăcerea de a mai face ceva mai frumos, mai extraordinar scade simțitor, dar nu și în cazul Sinița, fiindcă are dânsa o expresie„eu nu muncest pentru șefi, ci pentru copiii oamenilor și utilizatorii„Maramureșului”.

O dovadă că se ține de cuvânt, este și cazul Năsticăi Ursu. Acest copil- minune, utilizator al Bibliotecii„Maramureș”, împreună cu întreaga familie a sa, a fost promovată de către bibliotecă întregul an 2020. Este de ajuns să deschideți blogul bibliotecii și să vedeți postările online, pentru a vă convinge de justețea acestor cuvinte. Este vorba de Anastasia Ursu, copiliță-îngeraș, foarte talentată, care are o memorie de excepție, care recită expresiv poezii și poeme întregi, care la auzul lor, trec furnici prin piele… Biblioteca„Maramureș” nu numai a depistat talentul acestui copil, dar a servit și drept pistă de lansare în lumea artelor, talentelor.

Apogeul emoțiilor a fost, că nu demult, la 1 martie 2021 pe scena emisiunii„Românii au talent” de la București, după ce a recitat un poem și câteva poezii, Anastasia Ursu, discipola Bibliotecii„Maramureș” a cules aplauze furtunoase, juriul i-a dat undă verde mai departe în concurs nominalizat, iar familia Ursu, s-a intors de la București cu o artistă, cu actele în regulă.  Sincere Felicitări pentru Biblioteca„Maramureș”, sincere felicitări pentru Biblioteca Municipală„B.P.Hasdeu”, Sincere Felicitări pentru superbul copil pre nume Anastasia Ursu!        Pentru confirmare : (https://www.facebook.com/romaniiautalent/videos/4034957993182165)

În poză: doamna Elena Sinița în brațele căreia se află Anastasia Ursu

Alexandru MORARU, istoric-arhivist, publicist, șef serviciu Biblioteca Centrală„Hasdeu”, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

„Pandemia”, vacciniada și efectele lor nocive

De la declararea oficială a cataclismului sanitar de la începutul anului 2020 și până la „vaccin”, în România nu s-a mai murit din cauza bolilor cronice: infarct miocardic, AVC, cancer, ocluzii etc. Aproape  toate actele de deces din România au avut ca „ștampilă” cauzală „Covid-19”. După vaccin, nimeni nu a decedat ca urmare a efectelor adverse ale acestuia, ci din diverse alte cauze.

Vă supunem atenției un colaj realizat cu texte publicate de Valentin Boeru, Ștefania Brândușă în  portalul „ActiveNews” (cu acordul red.-șef Victor Roncea) și dr. Adina Alberts pe contul personal de Facebook al domniei sale, despre malpraxisul deliberat promovat în spitalele de stat din România anului 2021 și „vacciniada” oficială.

Pentru binele tuturor, pentru alegerea corectă a unei soluții de supraviețuire, vă rugăm să analizați cu calm și discernământ cele prezentate, puse față în față cu „rețetele” incompetenței prescrise românilor de către cei care ar trebui să se îngrijească de sănătatea poporului român și sunt plătiți generos pentru aceasta. Concluziile aparțin fiecăruia dintre dumneavoastră. Ard spitalele din România! Ard de vii pacienții! Nimeni nu e tras la răspundere pentru genocid și crime împotriva umanității.  (Ion Măldărescu, Redacția ART-EMIS)

Valentin Boeru. Au mai venit niște mii de doze de vaccin. Sau zeci de mii. Sute de mii. Milioane și sute de milioane. Și vor veni până când tot românul va avea vaccinul lui. Și rapelul lui. Și vaccinul pentru luna următoare. Pentru anul următor. Pentru două decenii. Mergi pe stradă, te oprești la un automat, tastezi un cod și ți se va umple punga cu vaccinuri. Ca la păcănele, când te lovește norocul. Le duci acasă, dai și la copii, dai și nevestei. Iar ea mai duce din ele la serviciu, dă colegelor și tot așa. Sloganul zilei este „Să dăm țării cât mai mult vaccin”. Este cea mai aberantă situație, de altfel previzibilă. Până acum nu aveam vaccin. Acum nu o să mai avem centre. Și nici asistente care să ni-l facă. Valeriu Gheorghiță, colonelul doctor cu o ascensiune fulminantă despre care nu vrea să vorbească, ne-a anunțat că vom scoate și noi, românii, un vaccin. Sunt dezamăgit. Doar unul? La cât se bate monedă pe vaccinare ar fi trebuit să scoatem opt deodată. Culori diferite, modele cu etichete hazlii sau extravagante, cu flacoane bătute în aur și pietre prețioase. Măcar rămâne ceva de valoare familiei după ce ai închis ochii la sfânta vaccinare.

Se moare după vaccinare? Oho, și încă ce se moare. „ActiveNews” scrie pe larg că Sunt înregistrate peste 500 de decese în Europa și peste 900 în S.U.A.[1]. Doar în România nu se moare. Nu există date care să ateste asta. Se moare de orice altceva, dar nu din cauza vaccinului. Tușești, strănuți, dar nu mori. Și chiar dacă te sufoci sau te învinețești la față, odată apare Grupul de Comunicare Strategică și-ți pune în vedere că mori degeaba, că nu ai voie de la stăpânirea medicală și nici măcar nu există rubrică în comunicatele oficiale. Până acum, nu ne mai îmbolnăveam dacă aveam vaccinul făcut. Acum, descoperim că sunt deja 446 de cazuri de felul acesta. Și mai descoperim că trebuie să purtăm și masca încă doi ani, chiar dacă avem o cinzeacă de vaccin în noi. Ba chiar două măști suprapuse. De ce trebuie să mai facem vaccinul dacă efectul lui este discutabil? Iaca, de aia, că scoatem și noi unul. E o chestiune de patriotism, de mândrie națională să-l folosim pe al nostru. I-o da cu tricolor pe etichetă? Domnul colonel și doctor pe deasupra, sau invers, nu ne-a spus ce va scrie pe etichetă. Cine își asumă răspunderea în cazul în care rămânem strâmbi, damblagiți sau întindem picioarele? Tot nimeni, ca și la celelalte? Nu scrie nici măcar cum se servește. Cu ananas, kiwi, rodie și suc de mango? Cu un strop de votcă? La temperatura camerei sau sec?

Ștefania Brândușă – 46 de rezidenți ai căminelor care au primit prima doză de la vaccinul Pfizer-BioNTech împotriva COVID-19 la începutul lunii ianuarie au murit[2] 

Personalul a raportat mai întâi un focar de coronavirus la Nuestra Señora del Rosario, o casă de bătrâni din provincia Cadiz, Andaluzia, în Spania, pe 12 ianuarie, în urma unei campanii de distribuire a vaccinurilor.

Ministerul locuințelor și familiilor a intervenit în unitatea privată care găzduiește peste 100 de rezidenți și unde presa locală informa din 4 februarie că 28 din  cei 94 de rezidenți, precum și 12 membri ai personalului au fost testați pozitiv cu COVID-19. La o altă casă de bătrâni din aceeași provincie din sud-vestul Spaniei, în Novo Sancti Petri, din Chiclani, 22 de rezidenți vârstnici au murit și 103 au fost infectați în urma campaniei de vaccinare.În întreaga lume au fost raportate focare similare și decese în urma vaccinării:- 29 de vârstnici au murit în Norvegia la scurt timp după vaccinarea cu serul Pfizer.- 13 decese in rîndul celor 40 de rezidenți de la o casă de îngrijire medicală din Germania au fost considerate o „coincidență tragică”.- 10 decese ale unor pacienți germani la un centru de îngrijiri paliative, în câteva ore până la patru zile, de la vaccinarea COVID-19 au fost considerate o „coincidență”.- 22 din cei 72 de oameni din azilul de bătrâni din Basingstoke, Anglia, au murit în urma vaccinării.- 24 de vârstinici dintr-un azil de bătrâni din Syracuse, NY, au murit din cauza COVID-19 începând cu 9 ianuarie 2021, în ciuda faptului că au fost vaccinate din 22 decembrie 2020.- 7 adulți care locuiesc într-o casă de îngrijire din Saskatoon au fost testați pozitiv pentru coronavirus la o săptămână după ce rezidenții au fost vaccinați la Sherbrooke Community Center, potrivit CBC. Nu au existat cazuri pozitive în momentul vaccinării.- Șapte rezidenți dintr-o unitate de îngrijire din Montreal au dat rezultate pozitive pentru Covid-19 în termen de 28 de zile de la vaccinarea cu Pfizer, determinând provincia Quebec să amâne a doua doză de Pfizer.- Abercorn Care Home din Scoția, care a început vaccinările COVID-19 pe 14 decembrie 2020, a înregistrat un focar de virus până pe 10 ianuarie, iar Serviciul Național de Sănătate din regiune a refuzat să comenteze dacă rezidenții vaccinați erau bolnavi.- 10 cazuri de COVID-19 au fost raportate pe 28 ianuarie în rândul persoanelor în vârstă care primiseră ambele doze de vaccin Pfizer la o singură casă de îngrijire din Stockholm, Suedia. Rezidenții au fost vaccinați pe 27 decembrie și din nou pe 19 ianuarie.- Numărul de morți COVID-19 din mica enclavă britanică Gibraltar era de 16, înainte de a se lansa campania de vaccinare Pfizer pe 10 ianuarie 2021. După imunizare, până la 53 de decese au apărut 10 zile mai târziu și 70 după alte șapte zile. Potrivit Reuters,Autoritatea pentru Sănătate din Gibraltar a declarat că „nu existc dovezi ale vreunei legături cauzale” între 6 dintre decesele care au fost investigate și vaccinul Pfizer, în ciuda faptului că persoanele au dat rezultate negative pentru Covid-19 înainte de vaccinare, dar pozitiv „în zilele imediat următoare”.În Israel, 4.500 de cazuri COVID-19 au apărut la pacienți după ce au primit o doză de vaccin Pfizer. 375 dintre acești pacienți vaccinați au necesitat spitalizare, a informat presa israeliană pe 12 ianuarie

Dr. Adina Alberts – Al treilea val. Așteptăm să fie avizată Ivermectina pentru tratarea și prevenția îmbolnăvirilor  [3] .

A apărut brusc, în „presa liberă” de azi (23 februarie 2021 – n.r.), informația despre pericolul iminent al unui al treilea val de infectări cu noua tulpină din U.K. Cum am auzit această „știre” m-am dus repede la statistica oficială care arată numărul vaccinărilor zilnice. Eram sigură că acolo se află explicația pentru această „știre”… Din cauza numărului scăzut de vaccinări zilnice, a apărut necesitatea unei astfel de știri „de panică”. Oameni buni, nu vă lăsați aiuriți. Noua tulpină nu este mai periculoasă decât cea „veche”. Poate o fi mai contagioasă, dar nu dă forme de Covid mai grave, sau complicații mai serioase. Luați vitamina D3, Vitamina C și Zinc. Păstrați-vă calmul. Testați-vă, protejați-vă și vedeți-vă de treabă.

Așteptăm să fie avizată Ivermectina pentru tratarea și prevenția îmbolnăvirilor. Dacă v-ați procurat-o din alte țări în care este avizată, nu uitați că doza de prevenție este de 0,2 mg/ kg corp, pe lună. Și ar fi minunat să avem în țară și alte variante de vaccinare, inclusiv Vaccinul Vero-Sinopharm, China.

Mărturia domnului Marian Păun care și-a pierdut tatăl în Spitalul Județean Ploiești….

„Tata a decedat în spital. Nu îmi revin… Decizia de a-l interna îmi aparține și am conștiință încărcată… Și am decis să fac public tot ceea ce ni s-a întâmplat. Dacă tot nu o să am câștig de cauză în instanță măcar să știe lumea adevărul. Pe scurt, spitalul nu avea nici vitamine, a trebuit să merg la famacie și să-i cumpăr tatălui meu aceste vitamine. Apoi s-a făcut confuzie între pacienți… Nu am acces la nicio informație. Nu știu ce tratament i s-a administrat, nu cunosc numele medicilor. A stat doar 3 zile după care, tatăl meu a murit. Îmi spunea la telefon că era mizerie peste tot, că mureau oameni în jurul lui și credea, sărmanul meu tata, că nu va scapă nici el…

Păun Constantin era numele tatălui meu și avea 65 de ani. Era sănătos. Doar un început de diabet pe care îl ținea în control din alimentație. A fost internat joi, 28 ianuarie, la ora 14:30, pe secția de Covid. Era conștient, stabil. Însă avea saturație de 86. Am înțeles că dna Renate Weber, avocatul poporului, a câștigat în instanță dreptul aparținătorilor de a fi informați despre starea de sănătate a celor internați. Pe mine nu m-a sunat nimeni timp de 3 zile. Nu am putut să îl vizitez, nu am putut să îi trimit niciun pachet. Groaznic. Am făcut cerere să obțin copie după dosarul lui medical, au trecut 17 zile și nu am primit nimic. Am făcut plângere și la Colegiul Medicilor. Nu am obținut nimic. Nepăsare totală. Asta mă doare cel mai tare. Simt că mă lupt cu morile de vânt. Sâmbătă seara am vorbit cu el la telefon, era mai bine, avea saturație 94. Însă mama a sunat să ceară și alte detalii despre tatăl meu, iar persoana cu care a vorbit, i-a zis că tata este în stare critică. Și în acel moment m-am dus repede la spital.Am intrat peste ei, n-am mai ținut cont de nimic. A ieșit medicul din cabinet, fără mască, fără mănuși. Din păcate nu am filmat pentru că am zis să nu fac rău nimănui. Și l-am întrebat pe doctor care este situația tatălui meu. La care medicul mi-a spus; « Îmi cer scuze, am crezut că este vorba de dl Pană ». Pe noi chemându-ne Păun. După care mi-a zis că nu are vitamine de două zile, și m-am dus din nou la farmacie ca să îi cumpăr. L-am rugat insistentent pe doctor să îi administreze tatălui meu Ivermectina. M-a refuzat spunând că ar fi malpraxis. Atunci eu i-am zis. « Dar faptul că mi-ați confundat tatăl cu alt pacient, asta nu este malpraxis? ». A fost intubat duminică, 31 ianuarie, la prânz. A fost sedat și intubat, iar după 2 ore a decedat.
Odată ce ajunge cineva în acel spital, este ca la închisoare. Nu mai putem avea acces la el deloc. Am conștiința încărcată că l-am internat. Dacă l-aș fi tratat acasă probabil că ar fi trăit acum.

Încă o dată vă zic, tata era conștient sâmbătă noapte. Am vorbit cu el la telefon. Știți ce mi-a zis? « Tată, mor oamenii în jurul meu, au mai murit doi azi, cred că îmi vine și mie rândul! ». Cum poți să ții pacienți conștienți lângă muribunzi? Te termină psihic în primul rând… tot ce vă spun este purul adevăr. Nu am dovezi, nu am nimic… Am aflat de saturația tatălui meu, că sâmbătă noapte era de 94, de la un infirmier care îl mai masa pe tata pe spate… și de la o asistentă. Nu de la medici. Pentru că medicii nu au vrut să îmi spună. Dumnezeu îmi este martor! Nu înțeleg de ce l-au intubat? Pt că atunci când intubezi un om care are o șansă la viață, practic l-ai omorât. Nu înțeleg de ce n-au vrut să îi dea Ivermectină? Tata era om zdravăn, sănătos, muncea în construcții, toată lumea îl știa că era vrednic, muncitor. Acum 2 ani a mai avut o pneumonie, a trata-o acasă și s-a făcut bine”.

Redacția Art-Emis.ro

SURSA: https://www.art-emis.ro/jurnalistica/pandemia-vacciniada-si-efectele-lor-nocive

Transmit și pe această cale, sincere condoleanțe familiei îndoliate!––––––––––––––[1] NOI DOVEZI. Peste 500 de decese post-vaccin în Europa și peste 900 în America. În România subiectul e OMERTA. CIFRE și GRAFICE OFICIALE despre morți suspecte în urma vaccinurilor de Covid Pfizer/BioNTech și Moderna, din baze de date ale UE și SUA | ActiveNews[2] 46 residents in Spanish nursing home die after receiving COVID-19 vaccine | News | LifeSite (lifesitenews.com) – 15 februarie 2021 și 46 de rezidenți ai unui azil de bătrâni din Spania au murit după vaccinul anti covid. Autoritățile sanitare au oprit administrarea rapelului de la Pfizer | ActiveNews – 16 februarie 2021[3] https://www.facebook.com/dradinaalberts/posts/3742170389186183

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

ALEXANDRU MORARU: PREZENȚE BIBLIOGRAFICE (Partea I -CĂRȚI)

ALEXANDRU MORARU: PREZENȚE BIBLIOGRAFICE (Partea I -CĂRȚI)

                    (cărți, filme, documente și articole)

Pe parcursul a multor ani am scris articole, am depistat mii și mii de documente de arhivă, am filmat mai multe evenimente importante de interes public, personalități, mai mult sau mai puțin deosebite, am scris și editat cărți, care în majoritate au fost înalt apreciate de specialiști și de publicul larg.Tot odată am primit sute și sute de cărți, cu autografe și dedicații din partea autorilor.

Toate aceste lucruri, m-au făcut să mă gândesc la o structurare ale informațiilor despre cele menționate mai sus. Poate intr-adevăr ar putea prezenta un interes public.Am convenit să le împart în 4 capitole: cărți, filme, publicistică și autografe. Vă propun spre atenția Dvs. Primul capitol„Cărți”

                                 CĂRȚI

  1. „Racovăț de sub cetatea Sorocii” coautor Alexandru Moraru, Ed.„Iulian”,Chișinău, 2006, pag. 24-47
  • Alexandru Moraru, Anatol Petrencu „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia.Culegere de documente”, Casa Editorială„Demiurg”, Iași, 2008 Întroducere„Aliniere la Mareșal, pentru onoare și demnitate”, pag.11-17;21-33
  • Alexandru Moraru „Basarabia antisovietică”, Casa Editorială„Demiurg”, Iași, 2009; pag. 7, 27-37; 266-267
  • Alexandru Moraru„Victimele terorii comuniste din Basarabia.Documente secrete sovietice 1944-1954”, vol.I, Editura„Iulian”, Chișinău, 2010; pag.3-16
  • Alexandru Moraru, Benedict Ciubotaru„Garda de Fier în Basarabia.Documente”, Ed.„Iulian”, Chișinău, 2011, pag.3-9   total: 384 pag.
  • Alexandru Moraru„Basarabia:scrisori către Mareșal. Documente”, Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2014, pag.3, 11-17; 320-326
  • Alexandru Moraru„Basarabia Mareșalului Antonescu.Documente și Materiale”, Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2015; pag.4, 9-13
  • Materialele Conferinței Științifice„Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie. Comunicări de la conferința din 31 mai 2016 la Biblioteca Centrală „Hasdeu”(autor proiect, întocmitor și editor Alexandru Moraru), Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2016, pag.3, 7, 8, 10, 28, 37- 48, 52, 61, 109, 123, 124, 126, 128-130, 132 (Chișinău- 100 exemplare; cu efortul domnului Alexei Paluță: București- 500 exemplare)
  • Alexandru Moraru „În labirintul documentelor secrete”(publicistică), Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2017, pag.1-2 și multe articole autobiografice, plus Album Personal (total: 356 pag.)
  1. Alexandru Moraru, Alexandru Ganenco„Victimele ocupanților sovietici și călăii lor.Documente și Materiale”, Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2018, pag.5-9 și 361-390
  2. Vasile Stoica „Basarabia”(reconstituiri) carte apărută în SUA in 1919 (tradusă și editată de Alexandru Moraru și Alexandru Ganenco) Duplex româno-englez la Editura „Tipocart Print”, Chișinău, 2018
  1. Ecoul Unirii(reconstituiri) carte editată de Alexandru Moraru și Alexandru Ganenco, Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2018, foaie de titlu verso, pag.5-6
  1. Alexandru Moraru „Adevărul despre Odesa sub români.Mărturii ale localnicilor, documente și materiale”, Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2020, pag.5-17
  1. „Armata română sub lupa imperiului rus: 1912”(reconstituiri), editori:Alexandru Moraru (autor proiect, prefață), Alexandru Ganenco, editor, traducător, întroducere), Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2021, pag.3-6
  1. Calendar Național 2017, editat de Biblioteca Națională a RM, Chișinău, 2017, Biografia lui Alexandru Moraru (65 de ani de la naștere), pag. 361-362
  1. Gheorghe Buzatu(coordonator)Muzeul Vrancei, „1940”(omagiu profesorului Ioan Scurtu) vol.II, Casa Editorială„Demiurg”, Iași, 2010, pag. 173-184
  1. Stela Cheptea,Gheorghe Buzatu„Convergențe istorice și geopolitice(omagiu profesorului Horia Dumitrescu), Casa Editorială„Demiurg”, Iași, 2009 cu articolul„Dușmanii Puterii Sovietice. Basarabia împotriva comunismului” de Alexandru Moraru, pag. 327-344
  1. Stela Cheptea, Horia Dumitrescu„In memoriam Gheorghe Buzatu 1939-2013”, Ed.„Tipo Moldova”, Iași, 2014, pag.18
  1. Paul Goma „Săptămâna Roșie sau Basarabia și evreii”, editura„Vicovia”, Bacău, 2009 cu articolul „Cadrele bolșevicilor” de Alexandru Moraru, pag.315-327
  • Ioan C.Popa„Destine frânte(pagini despre românii din est(1917-1954), Editura Academiei Române, București, 2014, pag. 92, 290, 297, 332, 361
  • Victor Ladaniuc„Mai întâi și la-nceput…”, Fundația„Draghiștea”, Chișinău, 2008, articol despre istoricul Alexandru Moraru „Devotament față de breaslă”(cu fotografii), pag. 254-271
  • Victor Ladaniuc„Împreună”, vol.I, Fundația „Draghiștea”, Chișinău, 2017, articol despre istoricul Alexandru Moraru „Mareșalul Ion Antonescu a rămas în inima și memoria poporului un erou național”(cu fotografii), pag. 253-264
  • Tudor Țopa „În raza memoriei”, Fundația„Draghiștea”, Chișinău, 2018, pag.25-29
  • Tudor Țopa „Lumini de călăuză”, Fundația„Draghiștea”, Chișinău, 2019, pag.80 (fotografie)
  • Liviu Belâi „Neînfricatul”, Chișinău, 2017, pag.106-110
  • Maria Botnaru„Imensitatea iubirii”, Ed.„Iulian”, Chișinău, 2011, foaia de titlu verso, pag. 5-10
  • Maria Botnaru„ Urmele dragostei eterne”, Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2013, foaia de titlu verso, pag.3-5, 134 (poezii dedicate istoricului Alexandru Moraru: poezia„Cronicarul Ințelept”; poezia„De neamul Morarilor”, pag.141-142; poezia„Jevreni din inima Basarabiei”, pag.167-168; coperta verso
  • Maria Botnaru„Poezii patriotice”, Ed.„Tipocart Print”, Chișinău, 2014, pag.5-9, pag.35-36, 39-40; 62-63
  • Mariana Pagu„Ciuciuleni.O istorie a locului și a oamenilor lui”, Editura„Prut”, Chișinău, 2013; pe foaia de titlu verso, pag.252, 253, 255, 397, 401
  • Cristian Bădăliță, Emanuil Conțac(editori)„Și cerul s-a împlut de sfinți…”Ed.Curtea Veche, București, 2012, pag.352
  • Vasile Fluturel„Te iubim Basarabie”, Editura„Princeps Edit”, Iași, 2010, pag.111(cu fotografie)
  • Constantin Gh.Ciobanu, Mihai Ursu„Evoluția rețelei muzeale din Republica Moldova”publicație a Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, Chișinău, 2014, pag.72-73 („Muzeul de istorie și etnografie Criuleni”, pag.145-146; „Muzeul de istorie a satului Jevreni, Criuleni, pag.219 (fotografii)
  • Retrăiri istorice în veacul XXI.Sesiunea de comunicări și dezbateri științifice 9-10 septembrie 2016, Maia, Ialomița, vol.X, editura Ro.cart, București, 2017, pag.563-574 inclus articolul„Confiscarea proprietății de stat a României de către autoritățile URSS și comportamentul ocupanților sovietici în Basarabia(1945), autor: Alexandru Moraru, mun. Chișinău
  • Retrăiri istorice în veacul XXI.Sesiunea de comunicări și dezbateri științifice 8-9 septembrie 2017, Maia, Ialomița, vol.XI, editura Ro.cart, București, 2018, pag.429-464 inclus articolul„Documente de arhivă din Chișinău privind eroii căzuți la Cotul Donului și grija Mareșalului pentru repatrierea românilor deportați de sovietici în regiunile Kuban și Crimeia(URSS)” autor: Alexandru Moraru
  • Tudor Iordăchescu„Hagi Curda(Camâșovca), Editura„Prometeu”, Chișinău, 2011; autor postfață: Alexandru Moraru, pag. 163-171
  • Boris Vasiliev„Stalin mi-a furat copilăria”, Ed.Litera AVN, Chișinău, 2012, pag.301(fotografie cu Lidia Botezatu (ulterior Moraru), autorul a fost coleg cu mama la Școala Pedagogică din Orhei
  • Florin Stan„Situația evreilor din România între anii 1940-1944”, Editura„Argonaut”, Cluj-Napoca, 1912, pag.30
  • Elena Negru,Gheorghe Negru„Cursul deosebit”al României și supărarea Moscovei(studiu și documente), vol.I (1965-1975), Editura USM, Chișinău, 2013, pag.10
  • Viorica Olaru-Cemîrtan„Deportările din Basarabia.1940-1941;1944-1956”, Ed.„Pontos”, Chișinău, 2013, pag.11, 42-45
  • Viorica Olaru-Cemîrtan„Teroarea stalinistă în RSSM 1940-1941;1944-1956”,Ed.Lexon-Prim, Chișinău, 2020, pag.19, 40-43, 236,241
  • Anatol Petrencu„Istoria contemporană:Studii, Materiale, Atitudini”,Ed.”Cartdidact”, Chișinău, 2011, pag.462
  • Localitățile Republicii Moldova, vol.7, Fundația„Draghiștea”, Chișinău, 2007,articol„Jevreni, raionul Criuleni”autor:Alexandru Moraru, pag,576-583
  • Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova(seria „Științe socioumanistice”) vol.3, Chișinău, 2003 în care este inclus articolul„Confesiunile religioase din RSSM în dosarele secrete sovietice 1944-1950” autor: Alexandru Moraru
  • Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova(seria „Științe socioumanistice”), 2004, Chișinău
  • Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova(seria „Științe socioumanistice”)2005, Chișinău
Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Dezastrul şi instabilitatea politică din RM – consecinţe al regimului parlamentar de guvernământ

Problema regimului de guvernământ pentru RM a fost şi rămâne actuală chiar de la declararea Independenţei şi până în prezent, statul trecând periodic de la o formă de guvernământ la alta. Cu atât mai mult ea este actuală la moment când după alegerile prezidenţiale din 15.11.2020 şi victoria decisivă a Maiei Sandu, parlamentul corupt şi mafiot a RM a devenit o frână în dezvoltarea ţării şi a democraţiei.

Pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine problema, să ne oprim foarte succint la formele de guvernământ. Toate ghidurile juridice precizează că într-o ţară democratică (republică) se atestează trei forme de guvernământ: parlamentară, prezidenţială şi semi-prezidenţială. Republica parlamentară are la bază colaborarea puterilor. Preşedintele este ales de către parlament şi are funcţii limitate, mai mult protocolare (de apărare şi securitate, numirea judecătorilor), nu are dreptul de a participa la şedinţele de guvern, poate dizolva parlamentul în condiţii extrem de restrictive. Întreaga putere executivă aparţine guvernului, în frunte cu prim-ministrul, iar puterea legislativă – parlamentului. Guvernul este responsabil în faţa parlamentului care se bazează pe o majoritate parlamentară şi poate să-l demită printr-o moţiune de cenzură. Republica prezidenţială are la bază separarea strictă a puterilor. Preşedintele este ales prin sufragiu universal şi este, şi şef al guvernului, şi exercită întreaga putere executivă. Puterea legislativă e îndeplinită de parlament, iar echilibrul puterii executive şi legislative rezultă din independenţa lor reciprocă şi în acelaşi timp, printr-un mecanism complex de colaborare care reduce aproape la zero conflictele şi crizele politice. În republica semi-prezidenţială, preşedintele este, de asememea, ales prin vot universal şi care dispune nu doar de autoritatea de şef de stat, ci şi de puteri importante executive pe care le împarte cu premierul. Puterea legislativă aparţine parlamentului, iar guvernul este responsabil în faţa lui şi care poate fi demis de el. Fiind ales de popor, preşedintele are dreptul să conducă şedinţele guvernului, poate controla activitatea parlamentului, are dreptul să-l dizolve şi să anunţe noi alegeri. Desigur, în toate regimurile, regulile de joc diferă una de alta şi depind de tradiţiile istorice, nivelul de democraţie şi cultură politică.

Iar acum să ne întoarcem la subiect – evoluţia sistemului politic din RM. În perioada anilor 1991-1994, unii specialişti în materie susţin că am avut un regim aproape de cel prezidenţial. Probabil că a fost mai mult o perioadă de tranziţie în care atât preşedinţia cât şi parlamentul, şi guvernul au activat într-o colaborare cu supremaţia instutiţiei prezidenţiale, în frunte cu preşedintele M. Snegur.

În 1994 a fost adoptată Constutuţia RM care a stabilit un regim semi-prezidenţial asemănător cu al vecinilor noştri (România şi Ucraina). Preşedintele era ales de întreg poporul şi împărţea puterea executivă cu prim-ministrul, el era acela care prezida şedinţele guvernului, având atribuţii extinse în domeniul politicii externe, apărării şi securităţii. Puterea legislativă o exercita parlamentul care prin majoritatea parlamentară desemna guvernul şi respectiv, acesta era responsabil în faţa legislativului. Regimul semi-prezidenţial instaurat era unul democratic şi constituia un echilibru şi o variantă de compromis între preşedinte, parlament şi guvern, atât în timpul preşedintelui M. Snegur, cât şi P. Lucinschi, nu însă şi fără conflicte între preşedinţie şi legislativ, obiectul fiind controlul asupra puterii executive.

La 05.07.2000, ADR (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme) care avea 61 de deputaţi şi PCRM, în opziţie cu 40 de deputaţi cu o majoritate covârşitoare (mai mult de 2/3) de voturi a deputaţilor democraţi şi comunişti au adoptat o reformă constituţională care prevedea abandonarea formei de guvernământ semi-prezidenţială cu alegerea şefului statului de popor şi înlocuirea ei cu forma de guvernământ parlamentară şi alegerea preşedintelui de către parlament, prin care a limitat prerogativele preşedintelui şi a poziţiei sale în sistemul politic moldovenesc, diminuând legitimaţia acestuia şi lipsit de dreptul de a prezida şedinţele guvernului. Preşedintele parlamentului de atunci – D. Diacov, liderii parlamentari – Iu. Roşca, V. Voronin ş.a. calificau această reformă ca o „democratizare a sistemului politic”.

Marea majoritate a intelectualilor au primit cu răceală această schimbare „fabricată” fără nicio consulaţie cu societatea civică. Ţin minte că atunci, cu aproape 21 de ani în urmă, subsemnatul a scris un articol pe această temă ca să atragă atenţia opiniei publice în redacţia ziarului „Flux” – organul PPCD, în care a atras atenţia la următoarele: „1. Nu s-a ţinut cont că regimul parlamentar la baza căruia este colaborarea puterilor poate fi implimentat într-o democraţie avansată cu o înaltă cultură politică, aşa cum sunt ţările UE. Moldova care a trecut prin genocid şi dictatură comunistă, cu o mulţime de partide şi partiduţe, aflându-se într-o perioadă de tranziţie, nu este pregătită pentru un astfel de regim. Prin această reformă, RM este unica ţară din spaţiul CSI cu această formă de guvernământ propusă. În restul ţărilor din CSI, sistemul politic este prezidenţial sau semi-prezidenţial. 2. Poporul a fost lipsit de dreptul de a-şi alege preşedintele. Pentru cetăţenii care au participat anterior la ambele scrutine prezidenţiale din 1991 şi 1996, aceasta a fost un act antidemocratic. 3. Politicienii au uitat de separatismul avansat din Estul şi Sudul ţării, unde aşa-numitul „preşedinte” al Transnistriei şi başcanul Găgăuziei sunt aleşi direct de cetăţeni cu împuterniciri extinse, ceea ce necesită centralizarea puterii de la Chişinău cu un preşedinte puternic. 4. Un compartiment diabolic al acestei reforme este nu numai amputarea puterii prezidenţiale, ci şi plafonul numeric pentru a alege preşedintele. Deputaţii au decis ca şeful statului să fie ales cu 3/5 (61 din voturi în trei tururi). Dacă şi după turul trei preşedintele nu este ales, se organizează alegeri anticipate, ceea ce este o mare eroare. Deputaţii, probabil nu s-au interesat cum este ales şeful statului în alte state cu regim parlamentar. De exemplu, în Italia, deputaţii din parlamentul bicameral, împreună cu reprezentanţi ai puterii locale se adună la o şedinţă comună. Şeful statului este ales cu 2/3 din voturi în trei reprize, începînd de la a patra rundă de vot va fi necesară majoritatea simplă pentru desemnarea preşedintelui ţării. În Germania, şeful statului este ales în trei runde. În primele două este nevoie de votul majorităţii simple. Dacă nu se reuşeşte se organizează turul trei. Candidatul cu cele mai multe voturi este declarat câştigător. Şi atunci apare întrebarea: cine şi pentru ce a stabilit acest plafon de 3/5? De ce preşedintele parlamentului care îndeplineşte întreaga funcţie legislativă este ales cu majoritatea simplă, premierul care realizează funcţia executivă – la fel, iar şeful statului cu funcţii limitate – cu 3/5, iar în caz de nereuşită se realizează alegeri anticipate, ceea ce înseamnă cheltuieli enorme nejustificate, divizarea societăţii şi instabilitate. Se face impresia că anumite cercuri politice autohtone legate cu clanurile mafiotice au fost cointeresate nu numai în slabirea atribuţiilor preşedintelui ţării, dar şi nealegerea lui de către parlament cu provocarea artificială a crizelor politice de proporţii.” Cu părere de rău, articolul nu a fost publicat. În ultimul moment, redacţia „Flux”, la indicaţia lui Iu. Roşca, l-a suspendat, motivând că materialul nu este „actual”.

Astăzi, făcând o analiză retrospectivă putem conchide că această reformă constituţională a fost începutul mai multor situaţii care degradau în tensiuni şi crize politice interminabile până în prezent:

  1. Chiar de la început, deputaţii autori ai acestei reforme, în decembrie 2000, nu au putut alege preşedintele cu 3/5 din voturi. Preşedintele în exerciţiu de atunci – P. Lucinschi a dizolvat parlamentul provocând alegeri anticipate.
  2. Fiind dezamăgiţi de găinăriile politice ale „democraţilor” din parlament, la alegerile anticipate din 25.02.2001, comuniştii au câştigat 71 de mandate. A fost un vot de protest al cetăţenilor, iar preşedinte a devenit – V. Voronin. În 2005, la alegerile parlamentare, PCRM câştigă 56 de madate şi Voronin este reales în funcţia de preşedinte cu voturile PPCD-ului (11 deputaţi). După spusele lui Roşca, s-a votat pentru Voronin din „interes naţional”. Astfel, timp de 8 ani, V. Voronin fiind şi preşedinte al PCRM-ului a concentart în mâinile sale întreaga putere legislativă şi executivă, a instaurat o dictatură comunistă şi a condus RM ca un sultan.
  3. În aprilie 2009, PCRM falsificând alegerile câştigă 60 de mandate. Pentru a deveni preşedinte, dnei Zinaida Grecianîi nu i-a ajuns un vot (n-au putut să-l cumpere). Pe 28.07.2009 (după 3,5 luni) se organizează alegeri anticipate la care partidele proeuropene câştigă cu 53 de mandate, PCRM obţine 48 şi devine partid de opoziţie. Nici de această dată, din cauza acelor 3/5, şeful statului nu este ales.
  4. Pentru a ieşi din impas se vehiculează ideea reformei constituţionale prin referendum şi revenirea la republica semi-prezidenţială cu alegerea şefului statului prin vot universal. PCRM a chemat boicotarea referendumului. Pe 05.09.2010 a avut loc referendumul constituţional la care a fost pusă o singură întrebare: Sunteţi pentru alegerea preşedintelui RM de întreg poporul? Pentru au votat 87,83%, însă rezultatele nu au fost validate de CC din cauza prezenţei reduse la vot – 30,29%.
  5. După eşuarea referendumului, peste 1,5 luni, pe 28.11.2010, din nou se organizează alegeri parlamentare anticipate. Rezulatele sunt: AIE (Alianţa pentru Integrarea Europeană) – 59 mandate, PCRM – 42 mandate. Şeful statului din nou nu este ales.
  6. Abia în martie 2012, după trei ani de la alegerile ordinare din 2009 se organizează un târg şi cu voturile fugarilor din PCRM (Dodon, Grecianîi, Abramciuc) care conform lui Voronin şi altora, au primit de la Plahotniuc 3 milioane euro, ca preşedinte a fost ales N. Timofti.
  7. Anume în această perioadă (2009-2014), din cauza instabilităţii şi incertitudinii politice au profitat clanurile mafiote: laudromatul rusesc, privatizarea ilicită a aeroportului, furtul miliardului şi alte jafuri de proporţii care au dus la sărăcirea totală a oamenilor şi exodul masiv al populaţiei.
  8. În 2015, din cauza traseiştilor din parlament (deputaţii din PCRM şi PLDM), PDM obţine controlul asupra legislativului şi se instaurează un regim oligarhic în frunte cu preşedintele PDM-ului – V. Plahotniuc care nu deţinea nicio funcţie în stat. Astfel RM, din republică parlamentară s-a transformat într-o republică cu regim oligarhic (parlamentul fiind complice) până la fuga lui Plahotniuc din iunie 2019. Putea să se întâmple aşa ceva într-un regim semi-prezidenţial cu un preşedinte cu funcţii lărgite? Cu certitudine că NU.
  9. În martie 2016, CC a decis o ajustare a sistemului politic prin revenirea la alegerea şefului statului de către popor, dar nu şi la lărgirea atribuţiilor lui. De ce? Intuiesc că nu a permis Plahotniuc, el nu şi-a dorit un preşedinte puternic care l-ar fi pus la punct. Şi aceasta se confirma prin faptul că ori de câte ori Dodon îndrăznea să se opună coordonatorului, el era suspendat temporar, iar documentele erau semnate de finul Candu care era preşedintele parlamentului – practici inadmisibile în politica internaţională.
  10. Pe 15.11.2020, în turul doi al alegerilor prezidenţiale, Maia Sandu a obţinut o victorie decisivă – aproximativ un milion de voturi. Programul ei electoral a fost de o puternică factură executivă: stârpirea corupţiei, locuri de muncă, salarii şi pensii mai mari, aducerea investiţiilor etc. Pentru a-şi îndeplini promisiunile, ea are nevoie de o majoritate parlamentară şi un nou guvern care pot fi înfăptuite prin dizolvarea parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate. Însă majoritatea deputaţilor (PSRM, Şor, Pentru Moldova) corupţi şi traseişti (au schimbat câte vreo 2-3 partide) nu vor alegeri anticipate şi cu orice preţ vor să-şi menţină fotoliile. Marea problemă este că Maia Sandu ajungând preşedinte pe un puternic val de susţinere populară, având o legitimitate democratică, constatăm că ea are puţine mijloace constituţionale pentru a-şi pune în practică programul ei electoral din campania prezidenţială, deoarece atât guvernul, cât şi parlamentul actual se opun iniţiativei preşedintei alese. Ne-am pomenit în prezenţa unui conflict acut între legitimitatea democratică imensă a preşedintelui şi prerogativele constituţionale limitate, iar pe de altă parte legitimitatea dubioasă a parlamentului ales după regulile lui Plahotniuc cu prerogative constutuţionale substanţiale. Această stare nedreaptă se referă şi la raportul cu prim-ministrul care având o legitimitate indirectă deţine toată puterea executivă. Anume acest conflict, această discordie reprezintă „nodul gordian” al sistemului politic moldovenesc  de parlamentarism vicios. Este ignorat acel milion de voturi, golindu-se funcţia prezidenţială. Apare un dezechilibru între numărul de voturi cu care a fost aleasă şi ceea ce i se permite să facă dnei preşedinte, lucru care contravine esenţei unei democraţii.

În acest context aş vrea să reamintesc că în martie 2016, CC a decis revenirea la regimul semi-prezidenţial care prevede alegerea preşedintelui prin sufragiu universal direct. De fapt, decizia a marcat recunoaşterea legitimităţii şefului de stat şi egalarea acestuia cu legitimitatea parlamentului. Pe de altă parte, şefului statului nu i-au fost restituite atribuţiile pe care le deţinea până în anul 2000, când acesta avea aceeaşi poziţie cu autoritatea legiuitoare, având prerogative largi: dreptul de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru fără consultarea fracţiunilor parlamentare, dreptul de a dizolva parlamentul în caz de necesitate, dreptul de a iniţia revuzuirea Constituţiei, dreptul de a lua parte la şedinţele guvernului, de a prezida şedinţele guvernului la care participă, de a consulta guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită, dreptul de a înainta doi judecători la CC şi alte prerogative. De ce nu i-au fost restituite atrubuţiile executive? Probabil că nu a vrut Plahotniuc. Acum cine nu vrea? Dodon?

Din cele mai sus menţionate, reiese că forma de guvernare cu supremaţie parlamentară nu se justifică în niciun caz în RM. Majoritatea parlamentară, Dodon-Şor formată în grabă având gustul puterii, sfidează în mod cinic şi ticălos năzuinţele oamenilor de a declanşa anticipatele şi a face schimbarea. La moment, parlamentul din organ „puterea poporului pentru popor” s-a transformat în „puterea poporului în detrimentul poporului” numai ca să se menţină la putere. Experienţa amară a parlamentarismului de 20 de ani ar trebui să ne impună întoarcerea la sistemul semi-prezidenţial care, de fapt, cum am remarcat mai sus s-a şi început prin alegerea Maiei Sandu prin vot universal, adăugându-i-se pe viitor prerogativele executive reale. Aceasta ar echilibra triunghiul celor trei puteri – preşedinte, parlament, guvern şi ar preveni instabilitatea politică – condiţii absolut necesare pentru dezvoltarea democraţiei şi prosperarea ţării.

Ion Ciutac, doctor habilitat în științe medicale, profesor universitar

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O zi tristă a culturii naționale

O zi tristă a culturii naționale

Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii. Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.

Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare! Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție. De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.

Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii. Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire. Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi. Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.

În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”. Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire. Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.

Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat. Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”. George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București.

Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.

Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei. Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor. În consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.

Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa. Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali. Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național. Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie.

De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul. La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.

În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor. Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.

În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Pentru Iorga, România era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite. România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre viitor.

În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).

Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu. Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

Ioan-Aurel Pop

SURSA: https://www.facebook.com/ioanaurel.pop/posts/3668821346573341

Imagine: revista Art-emis.ro

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

AM PIERDUT UN MARE PATRIOT: Marius Albin Marinescu

Azi au avut loc funeraliile unui mare român: Marius-Albin Marinescu, o stea de primă mărime a presei de investigație românești. S-a dus în rîndul Drepților din Cer în amiaza zilei de 15 decembrie a.c., după o lungă și grea suferință. A luptat pînă în ultima clipă, știind că viața lui contează pentru România. Avea o constituție fizică obișnuită spre fragilă, dar avea o voință de fier, nervi de oțel și o mare putere de muncă și de discernămînt. A depistat corupții și i-a demascat, de aceea a devenit un magnet care atrăgea informațiile furnizate de patrioții „însetați după dreptate – dreptate, adică Justiție, nu Ju$tiți€!. Sine Justitia, nulla libertas! „Fără dreptate nu există libertate!“ De aceea, inspirat, și-a denumit revista „Justițiarul”.

„Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura“ (Luca5, 6). Acum vreo doi ani, reîncepuse virulent – îndeosebi la Antena3 – campania contra președintelui Klaus Werner Iohannis, demascîndu-i-se abuzurile și ilegalitățile din activitatea sa de primar la Sibiu, consemnate în vreo 15 dosare penale, între timp mușamalizate toate[1]. Atunci s-a dezvăluit că Marius-Albin Marinescu este cel care-l vîna, de 20 de ani, pe maleficul primar de Sibiu, scos din pălărie de oculta europeană cu ajutorul demagogului Crin Antonescu-Vorbete[2] – cu scopul de a-l face prim-ministru „tehnocrat“ fiindcă era un cleptocrat și, deci, era priceput în mînării -, și pus președinte al României. Într-o convorbire telefonică avută, atunci, Marius-Albin mi-a spus optimist că speră ca, pînă la urmă, tot el să fie cel care l-a detronat pe Klaus Werner Iohannis. Din păcate, n-a mai apucat să vadă ziua aceea; s-a dus la Ceruri. Dumnezeu să-l odihnească și, poate, îi va inspira pe tot mai mulți să îi urmeze exemplul înflăcăratului Marius-Albin.  

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, ca a lor este Împărăția Cerurilor“ (Luca, 5, 10). Firește că atitudinea lui intransigentă contra corupților – pe care, pe unii, i-a băgat la pușcărie – i-a adus o mulțime de procese de calomnie. Dar le-a cîștigat pe toate – cu excepția, cum am spus, celor ale lui Klaus Iohannis. E notorie, deja, cîrdășia dintre unii magistrați locali, precum faimosul procuror pervers Augustin Lazăr[3], care i-a îngropat dosarele penale, și judecătoarea Maria Morar, care l-a transformat pe Klaus Werner Iohannis din președinte al Federației Democrate a Germanilor din România (F.D.G.R.) în moștenitorul patrimoniului Grupului Etnic German (G.E.G.)[4] – care fusese Coloana a V-a a Germaniei hitleriste în România și care fusese interzis ca organizație fascistă prin decret regal, în baza Tratatului de Pace cu Aliații.

Marius-Albin Marinescu devenise, astfel, „inamicul statului” – „drumeț în calea lupilor”, cum fusese și Nicolae Iorga -, fiindcă, ne amintim, istoricul Dinu Giurescu declarase în Parlament că statul român nu-i mai apără pe români, ci pe străini[5]! Această agresiune antiromânească a statului a ajuns pînă acolo încît un legat-la-limbă ca Sorin Mihai Grindeanu, ca șef al A.N.C.O.M., a interzis revista electronică „Justițiarul”, alături de alte reviste naționaliste, apărătoare ale valorilor naționale românești! Și, culmea absurdului, Sorin Mihai Grindeanu – care deține recordul mondial ca fiind singurul premier din lume ce fusese demis din funcția de premier de propriul partid, care interzisese, la ordinul lui Klaus Iohannis, revista „Justițiarul” -, este acum „în cărți“ și ne dă lecții bîblbîite la televizor. Acest individ, printre mulți alții, este un tipic „reprezentant al statului contra cetățeanului”! Cînd vom scăpa de ei?! Și cum?

Am început să public în „Justițiarul” din primăvara anului 2002, după trecerea mea în rezervă. Am fost împreună, la Pojorâta, la aniversarea unui deceniu de la apariția ziarului româno-american „Curentul internațional”. Pe drum, în mașina lui, m-a întrebat cum de ajunsesem să îi cunosc ziarul, la care, între timp, devenisem redactor-șef. Și i-am dezvăluit „misterul”: în S.R.I. există o diviziune de analiză a presei, care, acum, a devenit Centrul de cercetare și analiză a presei. Acolo se elaborează un „Buletin de știri” din presa internă și internațională, trimis principalelor instituții de stat, precum și celorlalte diviziuni ale S.R.I. Acolo găsisem și extrase din revista „Justițiarul” și, firește, adresa electronică. În decursul acelui an, 2002, din primăvara pînă-n toamnă, în ediția națională „Justițiarului”, am publicat în serial studiul „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic“, republicat, ulterior, pe alte site-uri. Despre acest studiu al meu s-a împiedicat, între timp, un oponent, Mihai Cotea Mihai (vedeți?! Un nume neaoș românesc!), care, în stilul autentic jidănesc, dă citate trunchiate ca să își argumenteze alegațiile cam agramate[6].

Problema de fond a cazului curajosului ziarist Marius-Albin Marinescu este că denumirea revistei „Justițiarul” trimite la dimensiunea ideatică, noetică. Ceea ce revine la a cita teza a XI-a despre Feuerbach a lui Marx, „Filozofii de pînă acum nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri. Important, însă, este de a o schimba!“ Am propus o astfel de soluție de schimbare[7]. Adică, de la varianta onirică și ziaristică ilustrată de imbatabilul Marius-Albin Marinescu și de revista lui, „Justițiarul”, la ipostaza din filmul american „The Punisher”[8]! Care, pe românește, s-ar traduce, mai corect, „Pedepsitorul”! Pentru că face justiție și pedepsește singur, împotriva legilor statului, personificate de către foștii colegi ai lui, polițiști, care stau ca „boul pe coadă!“ De aceea ziceam să ne americanizăm. Nu avem arme? Cumpărăm de la țigani. Dar mai avem cuțite, ciomege, țepușe să-i tragem în țeapă, funii, săpun etc. Ne mai trebuie voință! „Voință și reprezentare!”, cum spunea Schopenhauer. Ar mai fi o speranță pașnică, deoarece a intrat în Parlament A.U.R. Să vedem dacă se va ține de cuvînt.

Vasile Zărnescu

Marius-Albin Marinescu s-a ridicat la Ceruri, dar trebuie să-i preluăm moștenirea și poate că se ivește alt ziarist care să îi urmeze exemplul.––––––––––-[1] Marius Albin MARINESCU, «Dosarele penale ale primarului Klaus Iohannis, zis Johannis: „uitate” sau „rătăcite”, în așteptarea prescrierii», JUSTIȚIARUL, 21 iunie 2009, pe http://sibiu.justitiarul.ro/dosarele-penale-ale-primarului-klaus-iohannis-zis-johannis-uitate-sau-ratacite-in-asteptarea-prescrierii/; vezi și : https://www.justitiarul.ro/de-ce-antena-3-nu-a-dezbatut-niciodata-cazul-fdgr-succesor-al-organizatiei-naziste-grupul-etnic-german/[2] Cf. Vasile I. Zărnescu, „Crin Antonescu-Vorbete: omul cu ochi de peşte mort-de-trei-zile“, JUSTIȚIARUL, 23 octombrie 2009, pe https://www.justitiarul.ro/crin-antonescu-vorbete-omul-cu-ochi-de-pete-mort-de-trei-zile/[3] Cf. de ex., aici: https://www.justitiarul.ro/scrisoare-deschisa-catre-ministrul-justitiei-redactorul-sef-al-revistei-justitiarul-solicita-revocarea-si-demiterea-sefilor-parchetului-general-augustin-lazar-si-a-adjunctului-sau/[4] Marius Albin Marinescu, „Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial“, în JUSTIŢIARUL, 12 iulie 2010, pe http://www.justitiarul.ro/forumul-democrat-al-germanilor-din-romania-fdgr-condus-de-klaus-iohannis-se-declar-oficial-continuatorul-partidului-nazist-din-al-doilea-rzboi-mondial/[5] Cf. https://www.justitiarul.ro/mai-apartine-romania-romanilor/ ; vezi și: https://www.trezirealarealitate.ro/2017/10/colonel-rtg-vasile-zarnescu-institutiile-statului-contra-romanilor/[6] Cf. Mihai Cotea Mihai, „Holocaustul și antisemitismul din oglinda bâlciului“, pe: https://coltulcultural.wordpress.com/2013/01/27/holocaustul-si-antisemitismul-din-oglinda-balciului/comment-page-1/#comment-1851[7] Vasile I. Zărnescu, „Să ne americanizăm!“, JUSTIȚIARUL, 1 octombrie 2018, https://www.justitiarul.ro/sa-ne-americanizam/. Propunerea mea s-a bucurat de succes – vezi și: https://www.gandaculdecolorado.com/sa-ne-americanizam/ ; https://www.incorectpolitic.com/sa-ne-americanizam/ ; https://ioncoja.ro/singura-solutie-americanizarea/ [8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/The_Punisher_(2004_film

SURSA: https://www.art-emis.ro/jurnalistica/a-cazut-o-stea

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu